Scurt ghid de supraviețuire pentru când te muți în altă școală
Când aveam 10 ani, părinții mei au decis, fără să mă întrebe, că ar fi mai bine să mă mute la altă școală, unde aveam să învăț în altă limbă, să am profesori mai buni, oportunități mai bine și…mult mai multă competitivitate. Pentru că acel moment a corespuns cu dispariția bunicii mele, care mă crescuse, am trecut printr-o pasă foarte alienantă în anii de gimnaziu, departe de prietenii pe care mi-i făcusem în școala primară, și presată în permanență de presiunea de a avea rezultate perfecte, într-un mediu nou, neprietenos, cu mult bullying. Asta se întâmpla acum 23 de ani, iar lucrurile pe care mi le amintesc foarte bine din acea perioadă sunt că 1. Nu aveam cu cine vorbi despre cum mă simțeam, 2. Mă simțeam foarte singură și 3. Mi-era frică. Ca să aflu dacă lucrurile s-au mai schimbat sau se repetă și astăzi, am vorbit cu 5 adolescenți despre cum să navighezi (fără să te scufunzi) experiența mutării într-o altă clasă sau școală.
“Părinții mei s-au despărțit când aveam 12 ani, iar sora mea 14. Mama s-a mutat în altă casă cu soră-mea, iar eu am rămas cu tata. Pe soră-mea a mutat-o la altă școală, și a fost foarte greu să ne vedem după asta. Uneori fugeam eu rapid de la ore și lipseam câte o juma de zi ca să apucăm să ne vedem. Luam un autobuz până la școala ei și ne întâlneam așa, în pauză. Soră-mea e mai ok acum, de când e la liceu și și-a făcut niște prieteni ok, dar știu cât de greu i-a fost în anii ăia doi, și ce scandaluri am tras și eu cu ai mei că fugeam de la ore să mă văd cu ea. Aproape am repetat a 7-a. Nasol, eh?” – Mircea, 15
“Să te muți în altă școală e greu..când nu vrei. M-am mutat cu școala de 3 ori în 11 ani, pentru că părinții mei s-au tot mutat cu serviciul. Am fost la școală în Timișoara la început, după în Munchen, după care în București. N-am vrut deloc să plec de lângă prietenii mei din Timișoara, îmi amintesc că plângeam o grămadă și o rugam pe mama să mă lase pe mine să rămân..în Munchen a fost foarte diferit, să fiu în altă țară, limba germană o vorbeam, o învăț de la grădiniță, dar a fost foarte ciudat să cresc acolo, printre străini. M-am bucurat când ne-am dus la București, m-am simțit mai integrată, mai în elementul meu…dar, ce să zic! Nu e ușor să te tot muți așa! Mereu colegii erau altfel în fiecare școală în care am mers, cu mulți nu m-am înțeles din prima..în Munchen era mișto școala și profesorii, mai mișto ca în România, dar colegii mei erau foarte grupați așa, între ei, nu prea aveam interese comune. Acum e mai ok, că știu că nu ne mai mutăm. Singurul meu sfat e să îți știi prietenii, chiar dacă sunt departe..să ții legătura pe Facebook sau pe Whatsapp, să te vezi în vacanțe..” – Cornelia, 16
“M-am mutat la altă școală când părinții mei s-au mutat în București cu jobul lui tata. Aveam 17 ani. N-a fost greu, pentru că știam că urma să merg la facultate oricum într-un an și ceva, și că era un oraș mare, chestia asta a fost exciting, să ies, să văd, să cunosc altă lume. M-am integrat rapid la noul liceu, am intrat în echipa de baschet imediat, am ieșit mult în baruri, la concerte, mi-am făcut câțiva amici de treabă, na. Poate e mai greu când ești mai mic, sau dacă nu ești foarte independent în felul ăsta, să nu-ți pese prea mult ce cred alții..” – Alin, 20
“Sincer, depinde tare mult… M-am mutat cu școala de 2 ori. Au fost 2 experiențe la poluri opuse. Când eram în clasa a 2-a, părinții m-au anunțat că ne mutăm. Nu am înregistrat ce presupune asta prea bine pe vremea aia. Am lăsat-o în spatele capului și mi-am văzut de viață vreo lună sau două. Când a venit ziua cea mare, și totul era împachetat și ne-am suit în mașină să plecăm, mi s-a părut chiar că e un fel de vacanță, de parcă luam avionul și după o săptămână ne-am fi întors și totul ar fi fost safe și distractiv. M-am înșelat amarnic. Mi-a pierit bucuria aia tâmpă de cum am intrat în noua școală pentru prima dată. Îmi amintesc că tata m-a dus la biroul directorului și am stat acolo uitându-mă la el cu o privire lungă…până când mi-am simțit gâtul încleștat și ochii plini de lacrimi. Parcă cineva aruncase o bombă în fața mea, și realitatea din capul meu explodase în aer. Iar realitatea aia era înspăimântătoare.
Din fericire, nu am plâns, dar sunt sigur că tata și directorul s-au prins că eram pe marginea unei crize explozive de muci și lacrimi. Așa, încercând să evit contactul vizual cu tata și să răspund la întrebările directorului cât de bine puteam, în capul meu mă panicam, dându-mi seama de proporția situației în care mă aflam pentru prima oară. N-o să mai pot să mă joc cu prietena mea (am crescut cu Anca de la 4 ani pe aceeași scară de bloc), s-ar putea să n-o mai văd niciodată!
Am văzut-o din nou, evident, dar după acea zi am plâns foarte des la școală. Cele mai simple chestii mă făceau să plâng. După o vreme m-am obișnuit și mi-am făcut alți prieteni. Profa de engleză m-a introdus în grupul “popular”, și au fost super de treabă toți, spre mirarea mea, în special o fată, Nona, care mi-a suportat accesele de plâns, și care a devenit mai târziu șefa școlii. Însă, încet încet, am migrat spre alt grup, care se jucau niște jocuri de cărți excentrice și scuipau ca maniacii pe geam la fiecare pauză….
A doua dată când am schimbat școlile a fost acum 4 ani, pentru că am mers la un liceu privat. Și mi-am rupt coatele învățând pentru examenul de admitere, dar nu din motivele pe care ți le poți imagina. Ideația era mai degrabă să scap de unde eram, și să am un altfel de început. Nicio experiență din astea două nu a fost rea în particular, a fost o combinație de factori pe care n-am să-i redau acum, factori de care nu sunt sigur încă, în parte datorită schimbărilor din viața mea din acei ani, care mi s-au evaporat din memorie – dar totul a lăsat undeva o gaură neagră în mine.
Când am aflat că am intrat, a fost de parcă cineva îmi aruncase în față o nouă viață. A fost lumina de la capătul tunelului. Abia așteptam să mă arunc în ea. Și acum, sunt aici, în ultimul meu an de liceu. Cicatricile acelor ani nu s-au șters cu totul nici acum. Poziția în care sunt acum e și ea un pic ciudată. Dar pot să zic că sunt mai fericit și mai puternic decât înainte. Și asta e tot ce am vrut, de fapt. Dacă ai citit până aici, zic să nu te îngrijorezi prea tare. Bate-te pe spate și mergi înainte.” – Alex, 18
“Am urmat 6 școli diferite între grădiniță și ultimul meu an de liceu. Așa că m-am plimbat super des, comparativ cu prietenii mei. Nu m-am simțit niciodată dubios, pur și simplu asta era viața pe care o aveam. Totul decurgea cam la fel de fiecare dată: întâi, să înveți să nu te pierzi prin școală și să știi mereu cum decurg pauzele, pauza de masă, de la ce ore puteai pleca și de la care nu. Apoi să găsești niște copii cu care să te înțelegi. În același timp, să determini pe cine să eviți. Și să înțelegi că probabil n-o să îți mai revezi prietenii de la vechea școală. Într-unul din locuri m-am simțit norocos, pentru că eram cel mai mare copil din clasă, și nimeni n-a încercat să se ia de mine sau să se bată cu mine. Simultan, trebuia de fiecare dată să învăț cum să mă descurc în alt cartier și să îmi fac prieteni acolo. Dar când faci asta atât de des, devine un stil de viață, sau un exercițiu, pentru când crești și pleci de tot de lângă ai tăi…” – Bogdan, 21