fbpx

Am mers singură pe stradă într-o țară străină, și nimeni nu s-a luat de mine. M-am întrebat, oare asta e normalitatea?

 In YOU si societatea

La 11 ani, mi-am dat seama că mi-e frică să merg singură pe stradă. Mergeam singură pe stradă de la școală spre casă în fiecare zi, într-un oraș mare ca Bucureștiul, auzind tot felul de lucruri pe care un copil, mascat de înălțimea și de aspectul fizic nepotrivit cu vârsta (nu putem schimba genetica, nu?), n-ar fi trebuit să le asculte.

La 14 ani, m-am bătut cu un coleg de clasă, care m-a apucat de un sân în timp ce mergeam spre casă. M-am bătut e mult spus, mai degrabă am învățat atunci, pe loc, să dau din picioare, să dau o palmă și să fug repede, pentru că nu e clar niciodată dacă o să vină cineva după tine sau nu.

La 16 ani am avut un iubit foarte gelos. Primul meu iubit vroia mereu să știe cu cine vorbesc, unde sunt, ce fac, de ce nu răspund, de ce răspund altcuiva, cine e X, Y și Z și ce treabă am cu ei. Era gelos, e puțin spus, dar nu știam pe vremea aia că asta e o problemă, și că-mi va fi foarte greu să ies dintr-o relație cu un băiat care avea deja acces la toate parolele și conturile mele, și care vorbea cu prietenii mei dându-se drept eu.

La 17 ani am mers pentru prima dată într-un oraș din afara României, la o școală de vară pentru elevii la artă. Am stat acolo 10 zile. Am mers singură pe stradă în fiecare zi, într-o țară străină, și nimeni nu s-a luat de mine. M-am întrebat, oare asta e normalitatea?

 

La 19 ani, învăț că e ok să spui NU, dar că să spui NU e, adesea, insuficient. Sunt în metrou și patriarhia mă ucide din nou, uneori câte un bărbat se așează pe locul de lângă mine și îmi vorbește coleric, cu multe gesturi, despre cum ar trebui să ne cuplăm, pentru că, de ce nu, sunt atractiv, ești atractivă, ce-ți lipsește, în timp ce eu mă uit în telefon și oftez nu sunt interesată să am această conversație. Dar conversația continuă, continuă cu mama la telefon, care îmi răspunde că îmi fac prea multe probleme, că ăsta e doar un compliment, continuă pe stradă, unde cineva mă abordează din nou fără ca eu să agreez, continuă în capul meu, unde furia și vina de a fi femeie se amestecă într-un tablou interesant pe care l-aș analiza foarte mult timp dacă nu mi-ar fi clar că avem nevoie de limite mai puternice în societate.

În România, și în București, femei de toate vârstele sunt agresate pe stradă, zi de zi. E o realitate în care am crescut, pe care am simțit-o și o simt pe pielea mea, și care mă face să mă gândesc cât de puțin suntem reprezentate în societate într-un mod sănătos.

 

Mi-aș fi dorit ca adolescenta care am fost să nu fi experimentat aceste agresiuni, și multe altele. Când vorbesc cu fete de vârsta mea, recunosc semnele acestor abuzuri în nesiguranța cu care vorbesc despre ele și în felul în care își ascund uneori corpul ca să nu fie văzut, atins, ca să nu fie ținta unui comentariu care le strică ziua, săptămâna, uneori luni din viață.

 

Partea proastă e că nu știi cui să te adresezi în situațiile astea, ca să fii cu adevărat ascultat și protejat. Am citit foarte mult despre feminism de la o vârstă fragedă, mai ales în anul în care s-a vorbit intens despre #metoo, și asta mi-a deschis ochii asupra faptului că suntem foarte în urmă cu valorile de egalitate în România. În familiile noastre ne lovim în continuare de mituri pedante, gen ți-a făcut un compliment, sau ei, putea să fie mai rău, zi mersi că nu ți-a dat în cap, care nu fac decât să ne umple de furie și de neputință.

 

În România, poliția sau școala nu te protejează de abuzuri, ba mai mult, îți scot ochii cu ele, dau vina pe tine că ți s-a întâmplat ceva ce nu ar fi trebuit, într-un context normal, să ți se întâmple.

Sunt câteva asociații și ONG-uri care susțin femeile și fetele, dar insuficiente resurse pentru cât de mult suferim din cauza microagresiunilor, agresiunilor și discriminării.

La anul voi face un semestru de Erasmus în Danemarca, și mă gândesc că din nou voi merge pe stradă într-o țară străină fără să se ia nimeni de mine. Acest gând îmi dă foarte multă putere, însă, pe de altă parte, mă deranjează, pentru că știu acum că da, asta e normalitatea, iar ca să mă simt în siguranță în orașul meu natal va mai dura cine știe cât?

 

 

 

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?