fbpx

Ca să afli ce vrei să faci cu viața ta, scrie 100 de dorințe

 In YOU cu tine

Cum să aflu ce vreau să fac, de fapt, în viață? Când mi-am pus prima oară întrebarea asta, de una singură, aveam 17 ani și mă pregăteam să intru la facultate. Până atunci, întrebarea mi-a făcut cu ochiul în multe feluri și chipuri, de pe buzele părinților mei, din articolele filosofico-motivaționale pe care le citisem pe net, din cărțile pe care le citisem, din gura adulților din jurul meu care încercau, care mai de care, să îmi explice cum, ce, și de ce ar trebui să fac una sau alta în viață. 

Chestia asta mi-a cauzat o serioasă apatie, pentru că eu nu vreau să fac un singur lucru în viață, și nu am trăit suficient (guess what!) ca să pot să spun cu glas tare, vreau să fac ASTA și atât. 

E greu să răspunzi la întrebarea asta, chiar și când nu te ia prin surprindere. Ce vreau să spun e că viața e vastă, și e o sumă aproape infinită de lucruri pe care le vrem, indiferent că le vom face cu adevărat sau nu. Avem capul împuiat de tot felul de păreri și sfaturi preluate și proiectate cu și de alții, care se gândesc ce ar face ei în locul nostru, dar asta nu înseamnă că acele idei ne reprezintă.

Când am reușit să îmi dau seama unde vreau să fiu în viața mea, treceam printr-o depresie, exacerbată de părinții mei, și, mai ales, cred, de presiunea pe care o simțeam, fiind plecată într-o școală de vară, departe de casă, pentru prima oară în altă țară. Era o presiune amestecată cu libertate, genul de libertate care nu mi-era familiară, și genul de presiune care vine cu faptul că nu vrei să te întorci acasă, unde cineva știe mereu mai bine decât tine ce ai de făcut.

Am cunoscut-o pe Ulrike în penultima seară a școlii de vară. Era o fată din Bruges, dintr-o familie de olandezi și scandinavi, cu care am avut o lungă discuție din care, pe măsură ce seara înainta, și alți colegi plecau la un party de filme, am rămas cu o idee care mi-a dat lumea peste cap (sau mi-a salvat creierul blocat între prea multe opțiuni care nu îmi aparțineau). Tipa asta mi-a spus despre sora ei mai mare, Antje, care, la un moment dat, plecată în Mexic să petreacă un an sabatic (și să se caute la cap), a ajuns la un healer, cu care a avut o discuție ceva mai deschisă decât avem unii dintre noi la psiholog. Antje era super nefericită, în general, și plecase în Mexic după o despărțire nasoală, timp în care nu mai avusese chef să facă nimic și nu era convinsă că se va întoarce nici în Belgia, nici la studii, nici nicăieri. Pentru că se simțea nepotrivită per total în orice mediu ajungea, a încercat diverse variante, mai tradiționale sau mai experimentale, da a înțelege ce e cu ea. Povestea cu healerul era comică pentru că Ulrike vorbea cu foarte mult entuziasm despre asta, iar mie îmi venea să-i zic dealerul. 

– Ah, nu era dealer, mi-a spus ea, în cele din urmă. Era un tip care spunea despre sine că e șaman, dar tot ce a făcut, de fapt, a fost să-i dea soră-mii o informație banală.

– Adică?

– Adică a trimis-o acasă și i-a zis să se apuce să scrie o listă de 100 de lucruri pe o foaie de hârtie, lucruri pe care vrea să le facă în viața ei. Soră-mea a zis ce dracu’ e asta, eu știu deja ce vreau să fac în viață, să dansez la carnavalul din Rio cu un brazilian și să zbor cu balonul. Ideea e că s-a enervat foarte tare, a plecat și nu și-a mai amintit câteva luni de lista aia. A scris-o, însă, mai târziu, când i se terminaseră banii și știa că trebuie să se întoarcă acasă.

– Și ce a scris?

– Ah, a scris, a scris o grămadă. Știu că m-a sunat și mi-a citit lista, era foarte serioasă, și eu n-am spus nimic până la final, pentru că îmi dădeau lacrimile, iar soră-mea, ce făcuse de fapt, era că avea toată lista asta lungă, de 100 de lucruri pe care le vroia în viața ei, și abia la punctul 57. scrisese că vrea să danseze la Rio…și de treaba cu balonul. Prima ei dorință era Vreau să fiu din nou aproape de sora mea. 

Mi-am făcut propria listă în ziua când am plecat înapoi în România, în aeroport. Am scris până m-au durut degetele, iar la final, simțeam cum se mișcă tot felul de emoții străine și ciudate în mine, de parcă mi se repoziționau toate gândurile și toate oasele…

Lista mea arăta așa:

Vreau să învăț să înot.

Vreau să devin instructor de ski.

Vreau să fac echitație.

Vreau să îmi iau carnetul de motor.

Vreau să am un motor!

Vreau să studiez în Danemarca, dar să fac și niște semestre în Olanda, Germania sau Anglia. 

Vreau să știu să fac o omletă care nu se lipește.

Vreau să am măcar 2-3 prieteni de nădejde, pe care să-i pot suna la 4 dimineața dacă am nevoie (și să-mi și răspundă)…

Vreau să trăiesc în alte culturi.

Vreau să capăt mai multă încredere în mine.

Vreau să am un iubit capabil și pasionat de știință, care să lucreze cot la cot cu mine în cercetare, și să mă iubească, să mă aprecieze, să mă vadă așa cum sunt (și să nu se sperie – nici eu de el).

Vreau să văd Oceanul Pacific de pe o insulă.

Vreau să fiu independentă financiar.

Vreau să ajut o organizație să ajute oamenii cu probleme sociale. 

Vreau să fiu capabilă să îmi iau propriile decizii.

Vreau să am o fetiță pe nume Maria, și un băiat pe nume Miro. 

Te rog să faci și tu lista, așa, pe nerăsuflate, cu pix și hârtie, cum am făcut-o și eu în ziua aceea, în aeroport.

Răspunsul la întrebarea ce vreau să fac, de fapt, în viață este complex și merită explorat instinctiv, dincolo de gândurile și resorturile plantate de alții, oricine ar fi ei. Răspunsul este complex, variabil în timp și spațiu, și putem reveni oricând la el pentru a-l edita. Aceasta e realitatea complexității noastre.

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?