fbpx

De ce continui să-mi dezamăgesc părinții?

 In YOU si parintii

Pentru Anton și Anca (n.r. părinții mei, ale căror nume reale nu le voi reda), am fost o dezamăgire cu bătaie lungă. 

Îmi amintesc prima oară când am auzit cuvântul dezamăgire atașat numelui meu: aveam șase ani și refuzam să mă joc cu copiii de la grădiniță. Eram cel mai mare copil din grupă, și eram acolo doar pentru trei luni, dintr-o sforțare a părinților mei de a mă face mai sociabil, și probabil, mai puțin sociopat, pentru vârsta mea, înainte de a mă da la școală, cu un an mai repede decât majoritatea copiilor încep clasa a 1-a. Educatoarea, o femeie cu voce de bărbat, care îmi pocea mereu numele, mi-a observat rezistența la imersia în mulțime, preferința solitară pentru a desena mai degrabă pe un perete decât pe o carte de colorat mâzgălită pe toate părțile de alții înaintea mea, și lipsa generală de interes pentru învățat poezii pe de reost, așa că a sunat-o pe Anca.

Anca a ezitat o clipă, cu telefonul în mână, după care l-a sunat la servici pe Anton, căruia i s-a plâns, vreme de vreo jumătate de oră, despre dezamăgirea de a avea un fiu cu probleme de comportament. Ăsta era un obicei clasic de-al mamei, nu putea vorbi direct cu cei cu care avea o problemă. Vorbea de față cu ei, despre ei, cu alții, ca și când persoana vizată nici nu ar fi existat în cameră. Pe mine nu mă întreba nimic, era, cred, felul ei de-a gestiona situații care o priveau direct – prin a nu le gestiona deloc. Reacția lui Anton era, de regulă, foarte fermă. Nu chestiona nici el situațiile care îl priveau direct, ci le lua ca atare, lucru care pentru mine se încheia, de obicei, cu o bătaie.

Mi-am dezamăgit în acest fel părinții în nenumărate instanțe.

Teama de mulțimi m-a oprit din a spune poezia la petrecerea de la grădiniță. Dorința de a scăpa de acasă m-a făcut să chiulesc mult de la școală. Nevoia de a fi singur m-a făcut să petrec ore în șir plimbându-mă de nebun prin oraș, fără direcție, iar nevoia de a fi cu oameni m-a împins să intru în vorbă cu persoane cu care părinții mei nu s-ar fi oprit vreodată să vorbească: cerșetori, taximetriști, vânzători, bătrâni singuri, copii ai străzii. Am avut o copilărie ciudată, ca un glob de sticlă, și o adolescență – deși melancolică – palpitantă, iar experiențele emoționale din acea perioadă, deși trăite într-o viață semi-paralelă cu cea de acasă, m-au ferit de criza de alienare pe care astăzi realizez că aș fi putut s-o am. Eram fericit să îmi “trădez” părinții în acest fel, pentru că adevărata alienare era acasă, unde nu eram iubit sau dorit, decât dacă funcționam după șabloane ce nu aveau nicio legătură cu personalitatea mea.

Nu puteam vorbi cu ai mei despre nimic real. Îi percepeam ca pe doi copii mari, care își doreau foarte mult succes, popularitate și conformitate pentru ei, și pentru că nu le aveau deloc, le-au proiectat pe mine. Nu le-am putut spune niciodată despre prietenii diverși, din toate păturile sociale, pe care mi-i făceam plimbându-mă alandala prin oraș, pentru că mi-ar fi interzis să mai ies din casă. Nu le-am putut spune că nu mergeam la școală și că, atunci când mergeam, mă ajuta la teme o doamnă bătrână din parc, căreia îi cumpăram țigări din banii mei de mâncare. Nu le-am putut spune că îi iubesc, pentru că ei mi-au spus că astea-s lucruri din filme, nu de spus la copii. Nu le-am putut spune că mi-e teamă de alți copii, și că nu mă regăsesc în cei de vârsta mea.

După foarte mulți ani, mi-am dat seama că pasivitatea mea față de grupuri și lipsa dorinței mele de a mă apropia de orice fel de oameni în copilărie era o reflecție fidelă a realității din familia mea: pentru restul lumii, eu mă simțeam și mă percepeam ca un corp invizibil.

Îmi imaginez că Anton și Anca, cărora nu le-am spus niciodată Mamă și Tată, au avut și continuă să aibă o relație disfuncțională, care deși pentru ei a funcționat, a produs un copil ce le-a validat, prin simpla sa existență, toate disfuncțiile. Imaginea lor asupra creșterii unui copil a rămas distorsionată de-a lungul anilor în care am încercat, prin toate eforturile, să le arăt că persoana care sunt nu are nimic în comun cu persoana idealizată pe care și-au dorit să o aibă în preajmă.

Nu le-am putut spune că am renunțat la facultate (cea pe care și-au dorit-o ei) ca să îmi iau un job full-time, pentru că m-ar fi luat cu forța înapoi acasă, nu le-am putut spune că îmi doresc să plec din țară ca să muncesc, pentru că mi-ar fi interzis, nu le-am putut spune că sunt îndrăgostit, pentru că nu ar accepta identitatea mea sexuală.

Am ales să tac, să le spun povestea pe care vor să o audă, și să îi dezamăgesc în continuare, pentru că este singurul fel în care nu mă pot dezamăgi pe mine însămi. Este singurul fel în care pot fi fericit și mândru că nu am luat cu mine lipsa lor de iubire, de dăruire, de suport, că sunt eu, și nu altcineva.

Într-un fel, se poate spune că am reușit.

 

 

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?