fbpx

Interviu cu actorul Liviu Chițu: Iubiți fără frică și fără încetare!

 In YOU inspirat de ei

Am copilărit la munte, la Bușteni. Ce noroc am avut! Cutreieram pădurile. Obișnuiam să mă joc cu copiii vecini până ce părinții veneau să ne caute. Nu aveam limită. Chemați acasă, în fiecare seară, duceam o luptă împotriva adulților care nu păreau să înțeleagă că locul nostru e în lumile pe care le inventam. Mama nu mă striga, avea încredere. Ne despărțeam cu greu, cu lacrimi în ochi și tot așa ne întâlneam a doua zi. A fost minunat.

În adolescență am descoperit teatrul. Aveam 14 ani când am mers la o probă pentru o serbare a liceului în care unii colegi mai mari făceau un spectacol. Am jucat un monolog pe care nu îl voi uita niciodata: Un parazit de M. Gosenko. M-au fermecat aplauzele de la final pe care nu le așteptam pentru că nu experimentasem aproape deloc din postura spectatorului. Asta a schimbat tot. Am înființat o trupă de teatru si asta am continuat să fac până acum. Tot ce făceam trebuia să aibă legătură cu asta.

Despre lecții

Nu mi-a plăcut școala. Bine, am și lipsit foarte mult, fie că repetam la trupa de teatru, fie că pur și simplu nu aveam chef. Ideea de a învăța, fară sens, lucruri care nu aveau nici o legătură cu ritmul în care mă dezvoltam eu sau cu nevoile mele era ceva ce nu am putut să accept. La început a fost greu, de neînțeles. Apoi am devenit foarte sociabil, ceilalți căutau să petreacă din ce în ce mai mult timp cu mine și totul a devenit plăcut.

Școala nu m-a învațat mare lucru. Cred că dacă stăteam acasă puteam pricepe materiile care mă interesau. Nu era dificil. Dar acolo, la școală, am învățat să am încredere în ceea ce pot să fac. Asta a fost cea mai bună lecție.

Mi-a fost greu să înțeleg că cei din jurul meu își doresc să îmi fie bine. Aveam impresia că mă presează. Fratele meu mai mare, Andrei, era olimpic la multe materii, iar profesorii nu ratau nici o ocazie să-mi amintească că el este un exemplu de urmat. Aveau dreptate, cu toții, însă nu pentru că avea rezultate bune la școală, ci pentru că el era singurul elev pe care l-am cunoscut care știa cu adevărat ce își dorește și făcea tot ce îi stă în putiință cu o determinare de invidiat. Nu discutam des cu el lucruri profunde, dar de fiecare dată când se întâmpla asta, aveam fel de fel de revelații.

Despre prietenie și mentori

Nu am avut mentori. Am avut prieteni. Oameni. Profesoara de limba română, Cătălina Stanciu, nu îmi vorbea ca unui elev. Eram pe picior de egalitate, discutam despre orice și simțeam că pot să îi destăinui orice. Un alt prieten e Călin Ilie. Un băiat care părea ciudat la prima vedere, dar care mi-a făcut cunoștință cu lumea teatrului. Mergeam la el acasă și împrumutam filme, cărți sau muzică. Avea colecții cu cd-uri ordonate alfabetic. Multe, foarte multe…A fost ușor să decid. Teatru am vrut să fac și asta am și făcut. La început de nevoie, pentru că nu îmi plăcea școala, iar apoi din pasiune. Nu am cochetat cu nimic altceva.

Despre adulți prin ochii unui mini-Liviu

În general mă plictiseau adulții. Îi vedeam lenți, nepregătiți să ne facă față nouă, adolescenților. M-am deschis față de cei care respectau schimbările pe care le aduceam fără să încerce să ne pună la punct.

Despre adolescenții de acum

Încerc să nu anulez nimic din ceea ce ei consideră important. Sunt prietenul lor, sau ceva apropiat de asta. Nu adopt nicio poziție care m-ar transforma în ceva superior. Nici nu sunt. Învăț în continuare de la ei cel puțin la fel de mult pe cât cred că ofer. E un schimb bun. Ei au nevoile pe care le aveam și eu. Să fie ascultați și protejați, sau să simtă că aparțin.

Și despre adolescentul Liviu

Îmi plăcea să mă plimb pe bicicletă ore în șir, sau să hoinăresc prin păduri. Cea mai frumoasă liniște am găsit-o mereu în inima muntelui. Părea că timpul s-a oprit și așteaptă să fie controlat. Stăteam singur ore în șir, ascultând șuieratul blând al vântului și îmi puneam ordine în gânduri sau plănuiam diverse iubiri viitoare.

Dacă aș vorbi cu un Liviu mai mic, nu mi-aș spune nimic. Doar aș sta, m-aș alinta puțin și apoi mi-aș zâmbi.

Despre muncă

Am muncit mult, încă de la început. Nu m-am bazat pe talent sau pe altceva. Am avut foarte multă încredere. Lucrurile au venit de la sine. Am și greșit, poate mult mai mult decât am ales bine. Cele mai importante lucruri în meseria asta sunt alegerile. Și norocul.

Despre opțiuni

Fiți liberi! Nu vă încredeți în cineva sau ceva doar pentru ca mai apoi să vă schimbați pentru că ce descoperiți în continuare pare mai de folos. Și respirați! E vital. Fără grabă și cu deplină încredere. Iubiți fără frică și fără încetare!

Liviu Chițu s-a născut pe 22 aprilie 1990, la Buşteni, şi a început să fie pasionat de teatru în liceu, pentru că dorea să facă lucrurile altfel. Cu trupa Oglinzi, a colegiului Mihail Cantacuzino, din Sinaia, a câştigat în 2008, la Ideo Ideis, premiul de interpretare pentru rolul Soldatul, din spectacolul Două suflete de Ilie Călin Mircea. În ultimul an de facultate, 2010, a jucat la Teatrul Metropolis şi Teatrul de Comedie în Zvăpăiata, după A.P.Cehov, regia Elena Morar – rolul Alexei Sivorin, iar la Teatrul Luni, de la Green Hours, în Despre viaţa lui Zeze şi adevărul despre moartea sa, de Marius Damian, regia Adrian Tamaş – rolul Nietzche. 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?