fbpx

Adrian Nour: „În adolescență, adulții trebuiau să-mi vorbească sincer și fără pic de pedanterie. Nu suportam să fiu luat luat de sus sau cu ocolișuri”

 In YOU cu tine, YOU inspirat de ei, YOU și prin ce trec alții

Adrian se descrie ca un tocilar care a învățat să danseze și să cânte de la televizor, care a visat să fie regizor de film, dar care a ajuns, dintr-o întâmplare, să iubească teatrul. Este recunoscător pentru șansa avută – aceea de a întâlni oameni de la care a învățat foarte mult și cărora le va fi mereu recunoscător. Învață în continuare de la toți și încearcă să dea și el mai departe. Iubește oamenii și lumea asta și urcă pe scenă cu gândul ăsta.

Timpul tău liber, în adolescență, arăta cam așa…

Noi stăteam foarte mult afară, mai ales “în fata blocului” și pe faleza Dunării (stăteam chiar în portul Galațiului). Și eram mulți. Aveam zeci de jocuri preferate și, când ne plictiseam de alea, inventam altele. Vorbeam despre orice între noi și, dacă voiam să aflu ceva, nu intram pe google pentru că n-aveam, trebuia să deschid o carte și să citesc despre. Citeam destul de mult, vedeam multe filme pe care îmi și plăcea să le povestesc celorlalți. Am fost atras dintotdeauna de filme.

Ce te-a învățat școala și ce ai mai fi vrut să te învețe?

În școală am avut câțiva profesori care erau chiar pasionați și reușeau să ne atragă către anumite materii, alții nu. Eu nu am înțeles de ce a trebuit să învăț anumite lucruri, dar am făcut-o oricum. Un tocilar. Poate că asta mi-aș fi dorit: să punem și în practică teoriile, să ne putem alege noi ce să învățăm. Cred că depinde mult și de părinți, de cum își educă fiecare copilul.

Ce ai învățat singur?

Am înțeles devreme că “învățarea” nu se termină cu ultimul curs din orar, ci continuă și acasă. Tot ce nu aflam la școală, descopeream acasă sau la bibliotecă.

Care au fost problemele adolescenței pentru tine?

Nu comunicam foarte bine cu persoanele necunoscute, nu-mi plăcea să stau în mulțime și am descoperit că mi-e foarte frică de înălțime. Evitam cât puteam confruntările pentru că nu știam nici să mă cert și nici să mă bat.

De unde așteptai sprijin pentru ele? Și… unde l-ai găsit?

Din păcate, părinții mei au divorțat când eram foarte mic și poate că ar fi ajutat să-l am pe tatăl meu lângă mine în anumite situații. Oricum, maică-mea, sora mai mică și bunicii au fost acolo când am avut nevoie de un sfat – asta dacă nu cumva eram prea mândru ca să-l cer.

Când erai adolescent, te inspira/motiva sau îl vedeai ca pe un mentor pe….

Nu cred că am avut un mentor în adolescență. Dar, după liceu, am avut mai mulți. Oameni de la care am învățat foarte mult. Pe unii doar i-am văzut la televizor sau pe scenă, pe unii i-am și cunoscut.

Momentul în care te-ai simțit adult a fost…

Mă joc prea des ca să mă simt adult. Și îmi place. Am simțit un pic că “devine serioasă treaba” când am aflat că voi fi tată. Atunci, brusc, am început să fiu mai responsabil, mai atent, mai “cu capul pe umeri”.

Ca un adult să se apropie de tine când erai adolescent și să fii deschis față de el, trebuia să…

Trebuia să-mi vorbească direct, sincer și fără pic de pedanterie. Simțeam imediat când eram luat de sus sau cu ocolișuri și nu suportam asta.

Cât de mult îi înțelegi pe tinerii de azi? Care sunt trucurile prin care îi apropii de tine?

Vreau să fiu cât mai aproape de ei, să-i înțeleg, să fiu un “om al vremii” ăsteia. Am învățat să mă pun în locul altuia și încerc mereu să văd lucrurile și cu alți ochi.

Crezi că au nevoi diferite față de cele ale generației tale?

În general, cred că sunt cam aceleași nevoi, își pun aceleași probleme. Mie ritmul mi se pare altul în toate, totul se întâmplă cu o viteză mult mai mare, dar e posibil ca ei să nu-l simtă așa cum îl simt eu, să nu fie atât de amețitor, cum e uneori pentru mine.

Lucrurile care te linișteau, îți aduceau pacea în adolescență erau…

Muzica m-a liniștit dintotdeauna și încă o face, ascultarea unui cântec sau interpretarea lui. M-am surprins făcând asta și în momentele de bucurie, dar și în cele mai triste. Cred că bunica mi-a zis mai demult: “Eu nu mai pot de supărare și tu cânți”. Cred că-mi vine instinctiv să cânt, așa cum vine un oftat sau un zâmbet.

Ești clasa a XII-a și urmează să decizi… încotro. Știi care ți-e vocația?

Declicul a venit, din fericire, mai devreme. Eram în clasa a X-a la ora de dirigenție și profa ne-a întrebat, glumind, “ce vrem să ne facem când vom fi mari?”. Am râs la început, dar ea a devenit cât se poate de serioasă și ne-a spus că ar trebui să știm ce vrem să facem după terminarea liceului. Și ne-a vorbit așa de normal despre asta. Doar câțiva colegi știau precis ce facultate vor urma. Ne-a pus pe toți pe gânduri! A spus așa: “Gândiți-vă că trebuie să faceți acel lucru toată viața, în fiecare zi! Vă va plăcea și peste 20 de ani? Alegeți bine!”. În câteva zile m-am hotărât. Eram la mate-fizică, dar nu mă atrăgea deloc ce făceam. Mi-am dat seama că îmi plac filmele foarte mult (muzica nu mi se părea o “treabă” foarte serioasă) dar, fiind foarte timid, m-am gândit că niciodată n-aș avea curajul să fiu în fața camerelor, ci în spatele lor. Și am început să citesc ca un nebun despre cinema, să văd și mai multe filme și să scriu și scenarii. Gata: visul meu era să fac filme.

Ce-ți spui tu, cel de acum, ție – celui de la 20 de ani?

I-aș spune să aibă mai multă încredere în el și să-și urmeze visurile. I-aș spune că o să fie bine.

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?