fbpx

Viața pe care aș fi avut-o dacă părinții mei ar fi divorțat

 In YOU si parintii, YOU și prin ce trec alții, YOU si societatea

Părinții mei sunt genul care se vor certa până la adânci bătrâneți, chiar și dacă ai pune un ocean între ei. Certurile lor sunt atât de hidoase, cu strigăte și urlete, violență, și ce mai vrei tu. Fratele meu și cu mine am asistat la spectacolul acesta de când eram foarte mici. 

Ceea ce mă face să conchid: mi-aș fi dorit atât de tare ca ei să divorțeze!

Dar nu au făcut și nu vor face asta, din păcate. (Ghinion).

Părinții mei sunt ca Polul Nord și Polul Sud (teoria aia că opusele se atrag nu e chiar atât de validă, pe bune!). Amândoi își văd de treabă uneori, dar alteori nu sunt capabili să înțeleagă valoarea cuvântului compromis. Dacă s-ar accepta unul pe celălalt fără așteptări nerealiste, ar putea fi cel mai perfect funcțional cuplu, pentru că, sub problemele astea nasoale, fiecare are ce-i lipsește celuilalt. 

Nu mi-am imaginat, crescând, ce impact vor avea certurile lor asupra noastră. Și nici ei nu și-au imaginat cât de rușinos e pentru copii să aibă părinți care se ceartă oriunde, oricând, în special în public. Nu s-au prins niciodată cât de important e pentru un copil să aibă părinți iubitori. 

Să fie asta pentru că ei se iubesc și restul nu mai contează? Pentru că s-au obișnuit prea tare unul cu altul ca să mai trăiască acum vieți separate (26 de ani)? Sau pentru că societatea a pus presiune pe ei să stea în căsnicie? Mama mi-a zis cândva că nu o să am ocazia să mă căsătoresc cu cineva dacă s-ar afla că părinții mei sunt divorțați. 

Ce impact a avut asta asupra vieții mele?

  • N-am avut niciodată o copilărie normală, banală, plictisitoare. Zilele astea s-au dus și nu le mai primesc înapoi. Am doar amintiri jalnice. 
  • Sunt traumatizat pe dinăuntru pentru totdeauna, chiar dacă în exterior par normal, fericit, și mă prefac că am o familie decentă.
  • Stresul de a aproxima mereu dacă părinții mei sunt calmi sau pe cale să sară unul la gâtul celuilalt mi-a cauzat atacuri de panică. Toate acțiunile mele sunt bazate pe acest scenariu. Dacă e pace acasă, doar atunci pot vorbi cu ei despre deciziile sau planurile mele. 
  • Când aud cel mai mic zgomot din sufragerie, inima începe să îmi bată mult mai tare, și anxietatea că o nouă ceartă se va întâmpla mă copleșește. Ăsta e cel mai negativ impact. Odată, eram la țară, de revelion și părinții mei nu vorbeau unul cu altul din cauza problemelor constante. M-am dus să dorm devreme, și am țâșnit din pat în toiul nopții de frică, la un zgomot teribil, doar ca să realizez că zgomotul era cauzat de artificiile din curtea vecinului (și nu un alt atac de violență domestică).
  • Pe o notă similară, nu am absolut niciun fel de amintiri plăcute legate de sărbători.
  • Trebuie mereu să fiu atent care e atmosfera prin casă înainte să sun un prieten. Sau să ies din casă ca să fac asta. 
  • Când văd cum sunt familiile altora, mă doare inima, jur. Nu de invidie, doar pentru că vreau și eu ceva normal, și nu pot să am. 
  • Părinții noștri nu s-au deranjat niciodată să afle dacă suntem ok cu ce se petrece, sau în viețile noastre. Ne-au oferit mâncare, o casă, educație. În rest, trebuie să ne descurcăm singuri, complet singuri. Nu avem cu cine vorbi despre probleme. 

Poate că am prea multe pretenții de la ei, îmi spun uneori. 

Dar ce vreau să spun cu toată valea asta a plângerii, e că, dacă ai o familie normală, ține de ea cu dinții. Apreciază ce ai, consideră-te norocos și arată-le acelor oameni care sunt familia ta că îi iubești. Spune-le cât de mult îi respecți. Eu nu îmi pot respecta părinții, și cred că asta vine din faptul că nu mă simt respectat de ei, și că trăiesc cu frica că mereu îmi va exploda o bombă în cap din cauza asta. 

Îmi iubesc părinții, totuși, pentru că pot fi oameni incredibili luați separat – dar niciodată împreună, ca un cuplu. Mariajul lor eșuat a cauzat probleme grave pentru mine și fratele meu. Unele lucruri nu pot fi reparate și nici măcar nu avem o altă alegere, decât să deal with it și să ne obișnuim cu asta. Mă îndoiesc că tata are vreo problemă psihiatrică, care îl predispune la agresivitate și violență, dar el nu ar accepta vreodată nici măcar ideea ca nu e ok ce face. 

Sunt o persoană pozitivă, totuși. Din moment ce am început să mă maturizez înainte de vreme, am început să înțeleg și dinamica complicată și distructivă a relației lor, și mi-am promis să nu apelez niciodată la violență pentru a rezolva conflicte când voi fi adult. Lucrurile complicate, oricât de dure ar fi, pot fi rezolvate între adulți cu maturitate, fără agresivitate, în spatele ușilor închise.

Nu credeți?

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?