fbpx

Ce aș fi făcut dacă părinții mei nu divorțau

 In Uncategorized, YOU si parintii

Povestea căsniciei părinților mei e una tragicomică, și, în ciuda tuturor așteptărilor, a ținut 3 ani de zile. Din punctul meu de vedere, mult prea mult.

Dar să revenim la prezent… Acum, la 19 ani, cu liceul terminat, cu viitorul în față și cu mama doar ca sprijin, nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost copilăria mea dacă l-aș fi avut pe tatăl meu alături și ce ar fi fost altfel față de cum este acum.

Sincer, sunt prea multe variante și unele prea perfecționiste, iar altele catastrofice.

Motivele pentru care au divorțat părinții mei sunt sursa gândurilor mele obsesive, în mare parte pentru că oricât încerc, îl învinovățesc pe tata pentru tot. Mama s-a căsătorit cu el, iar după un an a rămas gravidă cu mine, pe parcurs ivindu-se niște complicații. Astfel, atunci când m-am născut eu si în următorul an, mama a fost majoritatea timpului prin spitale, iar eu am stat în spital o lună în incubator, fiind născută prematur din cauza complicațiilor survenite sănătății mamei.

În tot acest timp tata a evitat să fie prin preajma și a preferat ca toate economiile să le folosească în alte scopuri, de la jocuri de noroc, prostituate, alcool, you name it, până la a vinde lucruri din casă pentru bani. Ceea ce a pus capac a fost momentul în care a fost prins de mama cu altcineva în pat. Mama a decis să divorțeze, văzând că și în ceea ce privește creșterea mea nu se implică, folosind banii pentru lapte praf și altele necesare în propriul sau interes și pentru multe altele nemenționate aici.

Dar până la divorț, mama, un om cu o naivitate de invidiat pe atunci, aștepta ca lupul să se schimbe. Schimbarea nu a mai venit, iar obiceiurile lui au devenit din ce în ce mai toxice. A început să bea din ce în ce mai mult, să facă scandal, să spargă geamurile de la casă și ușa, să o amenințe pe mama să treacă casa pe numele lui, să nu vină zile la rând acasă după ce lua salariul…

Așa că, mama, terorizată de el, și nevoită să apeleze la autorități de fiecare dată când el devenea agresiv, a vândut casa, ne-am mutat în alt oraș și am început viața de la 0.

 

Crescând, am dus lipsa tatălui foarte mult, simțind pe zi ce trece nevoia de sprijin și văzând că mama, bolnavă de altfel, avea nevoie de un stâlp de susținere, de un ajutor și de o persoană care să înțeleagă și să îi fie alături. Am fost obligată de situație să mă maturizez mai repede decât alți copii de vârsta mea.

Multe au fost dățile când rămâneam singură când mama era plecată la spital cu probleme de sănătate, și la fel de multe au fost dățile când nimeni nu știa că eu stau singură acasă și am grijă de mine singură sau situația prin care trec. Dar asta nu a fost un impediment, pentru că am învățat să mă descurc singură. Dar în momentele acelea am avut în majoritatea cazurilor gânduri care zburau spre o familie unită, un tată familist, cineva care să ne fie alături.

Privind retrospectiv toată situația, există câteva scenarii.

Înafară de scenariul actual, cu părinții divorțați și mama care îmi este alături, în cel mai fericit caz, tata schimba traiectoria pe care era la 180 de grade și devenea un tată model, fiindu-ne alături mamei și mie, fie era o schimbare de moment și tot ajungeau la divorț, iar copilăria mea era bântuită de certuri, de strigăte, de bătăi și de frică. În cazul cel mai rău, rămânea la fel, dar mama îl mai suporta câțiva ani și ajungeau tot la divorț și tot nu ajungeam la o viață roz, așa că probabilitatea ca tata să se schimbe și să am alte prejudecăți și alte păreri despre el e 1/4. Nu e un procent mic, dar nici de peste 50%, și, oricum ar fi fost, nu aș fi ajuns azi ceea ce sunt, cu gândirea pe care o am și cu o relație atât de strânsă cu mama, cu o copilărie lipsită de certuri și strigăte ale părinților, dar marcată de problemele de sănătate ale mamei, care m-au întărit și m-au făcut să înțeleg ce e aceea responsabilitate și cât de important e în viață să fii responsabil, familist, empatic și cu o perspectivă mai largă asupra problemelor cu care ne confruntăm.

Așa că, oricum am privi problema, cred că, în ciuda tuturor situațiilor prin care am trecut, acest scenariu este cel mai favorabil. Ca și copil, nu am fost afectată de ieșirile și agresivitatea tatălui meu, am crescut într-un mediu cât se putea de pașnic, având în vedere situația, și, deși am simțit lipsa lui, nu înseamnă că el a fost cel de care am avut nevoie.

Poate tot de ce am avut nevoie a fost mama, care mă iubește, m-a iubit, m-a susținut și mă va susține în continuare, mi-a fost aproape și mi-a sădit principiile după care să mă ghidez în viață, lucruri atât de esențiale. Mama a ales cea mai bună cale prin care mă putea crește în pace și armonie, fără să mă aflu constant sub stres, frică sau anxietate din cauza tatălui meu și pentru toate acestea îi mulțumesc mamei, pentru că a sacrificat tot, de la mutarea din casa în care a crescut, până la pâinea de la gură, toate pentru a-mi fi mie bine.

Indiferent de problemele prin care am trecut, singurul lucru de care avem nevoie uneori pentru a crește și a ne dezvolta nu e numai iubire, dar și pace și liniște în propriul cămin, nu credeți?

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?