Marian Răducu: “Pentru că mama nu era de acord cu visul meu de a deveni actor, am fugit de acasă”
Marian Răducu este actor. S-a născut în 1978 la Alexandria, și a devenit cunoscut pentru filmele Desperate Ghosts (2018), Schimb valutar (2008) și The Jester from Transylvania (2020).
Timpul tău liber, în adolescență, arăta cam așa…
Televizor, seriale TV și câte o carte ce nu avea legătură cu programa școlară.
Din clasa a XI-a am început să țin un jurnal pentru că aveam un job și mi se părea interesantă experiența.
Ce te-a învățat școala și ce ai mai fi vrut să te învețe?
Cel mai mult am învățat despre literatura română, istorie, chestii de fizică, electrotehnică, ceva geografie, chimie. Cultură generală.
Aș fi vrut să învăț despre viață, despre cum experimentează oamenii viața, despre relații, sexualitate, despre cum funcționează corpul uman, despre gândire, motivație, despre limitările cunoașterii umane. Toate informațiile ce mi se prezentau erau sub formă de teorii clare, de netăgăduit despre lume. Ca să cresc și să descopăr cât de puține știu oamenii, de fapt. Aveam senzația că oamenii mari acționează conform unor planuri, direcții bine gândite ca să descopăr că, de fapt, acționează sub imperiul impulsurilor de moment, că trăim într-un haos căruia fiecare încearcă să îi dea sens și că prea puțin se acționează urmărindu-se o evoluție pe termen lung. Dacă oamenii ar gândi pe termen lung, ar ști să păstreze echilibrul între dezvoltarea economică și un mediu ce poate susține și viața generațiilor viitoare.
Ce ai învățat singur?
Am învățat mult despre religia creștină. Am descoperit contradicțiile între predică și fapte. Și, cel mai important, am găsit un aliat în ideea că Dumnezeu – Creatorul și Tatăl nostru e Iubire. Asta mă ajuta să îmi privesc experiențele adolescenței cu înțelegere și iubire și mai puțină judecată.
Care au fost problemele adolescenței pentru tine? (fricile, momentele/ situațiile dificil de gestionat etc.)
Felul în care gestionam transformarea fizică, experiența sexualității, prima relație de cuplu, relația cu mama, care voia să urmez un anumit drum în viață, fără să țină cont de dorințele, nehotărârile mele.
De unde așteptai sprijin pentru ele? Și… unde l-ai găsit?
Pentru unele am cerut ajutor părinților, când era prea dificil să le gestionez singur și m-au ajutat. Altfel, credeam că doar eu sunt cel ce trebuie să găsească soluții, fără sprijin din afară. Nu am comunicat despre provocările mele. Nici măcar în jurnal nu le treceam de teamă că ar putea fi citite de cineva străin. Cred că ceva ce aș fi avut nevoie să fiu învățat/să învăț este să cer sprijin! Și să comunic.
Cu ce succese a venit perioada adolescenței pentru tine? Ce situații/persoane/lucruri din tine le-a provocat?
Din clasa a X-a am fost premiantul clasei. Obișnuița de a munci pentru note. Apoi, din clasa a XI-a, am avut un job din care câștigam bani de buzunar și asta mă făcea să mă simt bine. Partea asta cu munca e ceva ce a funcționat mai mereu pentru mine.
Când erai adolescent, te inspira/motiva sau îl vedeai ca pe un mentor pe….
Părintele Alexandru, preotul din sat, cel care m-a luat să cânt la strană – job-ul la care mă refer. Printr-un mod foarte relaxat, uman de a se raporta la divinitate și la oameni, m-a inspirat, m-a învățat fără să-și programeze așa ceva.
Dirigintele Bârdau, prin fermitatea și claritatea lui din acțiuni și atitudini.
Momentul în care te-ai simțit adult a fost…
Când am avut curajul să spun ce cred, în total acord cu ceea ce simțeam, în relația mea de cuplu, chiar dacă asta putea arunca în aer relația, la care încă țineam, ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă.
Ca un adult să se apropie de tine când erai adolescent și să fii deschis față de el, trebuia să…
Să creeze un cadru de încredere, să mă vadă, să mă întrebe, să mă asculte, să îl intereseze perspectiva mea și să poată fi acolo, pentru mine, fără să critice, fără să judece, sau aprobe sau laude. Doar să fie!
Cât de mult îi înțelegi pe tinerii de azi?
Atunci când interacționez cu ei, mă străduiesc să creez acest cadru de încredere, să văd, să ascult, respectând-le adevărul personal. În privința înțelegerii, mă străduiesc să mă feresc de capcana de a crede că am înțeles ceva și știu eu cum este. Cred că nu contează cât înțeleg. Contează că respect.
Crezi că au nevoi diferite față de cele ale generației tale? (Argumentează, te rog)
Cred că nevoile primordiale sunt aceeași: de a fi văzuți, auziți, ascultați, respectați. Și, cel mult, ghidați.
Ei mai au, în plus, Internetul. Care poate fi un punct de sprijin dar și o mare provocare.
Lucrurile care te linișteau, îți aduceau pacea în adolescență erau…
Credința în Dumnezeu ca personificare a Iubirii. Relația cu divinitatea este cea în care, uneori, reușeam să mă simt respectat, iubit, acceptat exact așa cum sunt. Iar această relație devenea treptat relația mea cu mine însumi.
Ești clasa a XII-a și urmează să decizi… încotro. Știi care ți-e vocația? (argumentează, te rog, de unde claritatea sau, de unde confuzia, după caz. Adică, ce anume te-a ajutat să știi foarte bine ce vrei să faci sau ce simți că te-a adus în confuzie și ce nevoi ai avea pentru a lua o decizie pe care să o simți ca fiind bună)
Faptul că aveam visuri îmi ușura situația. Aveam să fac în viață ceea ce visam să fac. Nu știu când a apărut credința că doar o viață am și doar faptul că îmi urmez visurile îi dă sens. Ce rost ar avea o viață în care nu tind către ce visez, către ce mă entuziasmează. Asta a fost abordarea mea. Problema a apărut din faptul că aveam mai multe vise. Mi-a fost greu să aleg între ele iar când am ales, mama rămăsese hotărâtă să merg spre celălalt. Așa am ratat primul an de admitere la facultate. Și, pentru că mama nu era de acord cu visul ales de mine, de a deveni actor, am fugit de acasă.
