fbpx

Paul Cimpoieru: “Curajul deciziei vine dintr-o experiență care cumva se cumulează cu flerul inimii”

 In YOU inspirat de ei

Paul Cimpoieru a experimentat cu un lung mix de studii și alegeri vocaționale (și își propune să facă asta de fiecare dată când viața va scrie asta pentru el). A studiat la Politehnică, e masterand în ştiinţe umaniste, inginer de telecomunicaţii, și a fost IT-stul din cei ”10 pentru România”. După care a schimbat complet direcția și a devenit dansator și actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant şi premiant în festivaluri din ţară şi străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York, păstrându-și mereu credința că inima știe mereu care ne este calea, în felurile ei nebănuite. 

Timpul tău liber, în adolescență, arăta cam așa…

Timpul meu liber în adolescentă arăta infinit, arăta ca și cum n-ar fi avut niciun finali, toate visele mi le făceam raportându-mă la asta.Timpul meu era pe maidan, e adevărat că azi e totul schimbat, că diferă total de cum era atunci, dar da eram pe maidane dacă nu, eram în casă să îmi fac temele fiind că aveam o singură grijă să îmi termin temele, să nu am datorii, apoi eram pe maidane, fie că eram la fotbal, că eram la împușcatelea, că eram… cu gagicile mai târziu. 

Ce te-a învățat școacela și ce ai mai fi vrut să te învețe?

Școala m-a învățat o grilă, m-a învățat un sistem, m-a învățat un labirint prin care să mă descurc, m-a învățat să fac conexiuni și mi-a dat această bogăție, aceste resurse pentru a face conexiunile între stânga și dreapta, între geografie și matematică, între filozofie și etică, între geometrie descriptivă și română. Școala m-a învățat acest traseu foarte strict. Aș fi vrut să mă învețe să am curajul să mă exprim mai mult, aș fi vrut să mă învețe că am voie să mă exprim așa cum sunt eu. Asta am învățat singur, târziu cândva în viață când mi-am dat seama că nimeni nu poate să trăiască viața mea, nici profesorii care m-au învățat, nici manualele respective, nici părinții mei, nici iubită mea, nimeni nu era răspunzător pentru deciziile mele.  

Ce ai învățat singur?

Am învățat că nu e timp să aștept pe cineva să ia o decizie pentru mine, am învățat că nu e timp să aștept că alții să îmi dea șansa să îmi fac visul. Asta am învățat, să mă manifest și dacă nu am putut să mă manifest în acel sistem care poate ținea de școală, de societate, a trebuit să mă rup și să îmi fac o insuliță cumva deoparte că acolo să pot să mă manifest.  

Care au fost problemele adolescenței pentru tine? (fricile, momentele/ situațiile dificil de gestionat etc.)

Adolescența e că un vapor care pleacă în lume aproape cum a plecat Cristofor Columb să descopere India și a ajuns în America, așa e pentru mine adolescența, și atunci toate problemele care apăreau de fapt le transformăm  într-un câștig, nu-mi ieșea o socoteală, câștigăm în altă parte, ele se formau: atunci îmi formam puterile… Acum, privind cumva în spate la final de adolescență, că abia am început tinerețea, mă uit și zic dar n-au fost frici, n-au fost momente,situații dificile, au fost într-adevăr provocări din care am ieșit cumva mai puternic și îmi spun cumva a, uite am reușit să fac asta, de acum încolo nimic nu mă mai dărâmă.

De unde așteptai sprijin pentru ele? Și… unde l-ai găsit?

Știu că aveam un prieten necunoscut ca să zic așa…un prieten imaginar chiar și în adolescență, dar eu eram cumva un adolescent întârziat și îmi doream ca acest prieten imaginar să știe toate lucrurile și  voiam să-l întreb ceva, de ce fata aceea s-a comportat așa, de ce eu n-am reușit să fac față acolo, de ce e lumea așa? Aș fi vrut să fie un fel de prieten imaginar care să știe să-mi răspundă la întrebările acestea, nu cum e Google acum, aș fi vrut să aibă o formă omenească, să fie un fel de bunic, să fie un fel de prieten tangibil care să zică uite, așa e lumea, câteodată oamenii vin și pleacă, câteodată viața te pune în situații, tu nu trebuie să renunți. Lumea spune să te lași, să renunți, tu din contră, tot atunci accelerează. Asta așteptam, acesta este sprijinul pe care îl așteptam și, cum spuneam mai devreme, cred că l-am descoperit singur, luptându-mă eu cu mine. Am fost singur la părinți, părinții mei erau născuți în perioada comunistă, societatea era mai strictă, părinții mei erau și ei mai reci, nu vorbeam toate intimitățile și atunci unde să găsesc sprijinul? L-am găsit, pot să spun asta, într-o prietenă foarte apropiată, doamna profesoară care a devenit un mentor, căci cu ea plecam pe munte, era un om de cultură și cred că ce m-a salvat a fost cultura. Cultură pe care am primit-o prin prisma lui Cici. 

Cu ce succese a venit perioada adolescenței pentru tine? Ce situații/persoane/lucruri din tine le-a provocat?

Îmi place interviul, îmi place cum escaladați voi așa sufletul omenesc și îmi dau seama că sunt legate toate între ele. 

Nu pot să zic că a venit cu succese, a venit cu împuterniciri. Când m-am trezit în fața vieții, însemnând cumva că am ajuns din provincie în București și într-o noapte eram singur, m-am uitat în urmă în perioada adolescenței și mi-am dat seama că în spatele meu era că un fel de cohort de îngeri, ca un cohort de soldați buni și acelea nu erau decât experiențele mele, care tocmai îmi dăduseră putere, curaj, învățături de minte,trecusem prin fel și fel de lucruri, prin umilințe, prin despărțiri, prin tristeți, prin melancolii, prin bucurii, dar toate se transformaseră cumva într-un soldat. În soldatul veseliei, al curajului, al provocării, al iubirii și toți acolo erau în urma mea și când privesc acum în urmă am același sentiment mereu, am senzația că în spate sunt toate aceste experiențe care te împing înainte. Tu ești cumva un fel de căpitan al lor, al propriului tău eu, asta e foarte frumos și ele te împing mai departe. ‘’Haide, ce faci? Haide, o nouă provocare!’’   

Când erai adolescent, te inspira/motiva sau îl vedeai ca pe un mentor pe….

Era dificil, căci după cum spuneam am avut o adolescență într-un orășel mic, aproape o comună, o provincie pe undeva prin Oltenia. N-am avut acces la marile valori culturale, nu am avut Internetul de acum, nu am avut informația de acum, nu știam ce înseamnă Youtube, nu știam ce înseamnă vedete, nici măcar muzică, Beatles, Rolling Stones nu ascultam. Primul meu mentor a fost bunica mea, omul care a răzbit în viață cu inima și mi-am dat seama cu ajutorul ei că inima răzbește oriunde. 

O inimă bună și sinceră te împinge mai departe, inima va da minții răspunsurile bune că să ia decizile bune. Bunica mea era singură și am trăit cu ea și am văzut cum lucrează pământul, mergeam cu ea la muncile astea grele. Bunica mea iubea viața și eu asta am învățat de la ea. Ea a fost mentorul meu și este în continuare. 

Momentul în care te-ai simțit adult a fost…

A fost un pic trist, m-am simțit adult, ciudat, în momentul în care am ajuns în București și mi-am dat seama că viață are multă deșertăciune în ea, mi-am dat seama că dintr-o dată devii responsabil, adică acel timp infinit pe care îl aveai înainte acum ți se contabilizează și devii responsabil pentru fel și fel de acte și cerințe cum ar fi facultatea, cum ar fi jobul. Ești dintr-odată foarte responsabil pentru o lume care nu e neapărat a sufletului tău.  

Ca un adult să se apropie de tine când erai adolescent și să fii deschis față de el, trebuia să…

Trebuia să fie că mine, cumva să vorbească pe limba mea și vorbitul ăsta e foarte mișto fiindcă nu îi vorbești unui adolescent prin învățături, prin așa se face/așa nu se face, prin morale .Unui adolescent îi vorbești direct cu sufletul, adică îi vorbești făcând, comportându-te cum ai vrea ca el să se comporte și el își alege acest model. Cel puțin asta a fost pentru mine. 

Cât de mult îi înțelegi pe tinerii de azi? Cum îi apropii de tine?

Cel mai mult te apropie nu doar față de tineri, ci de oricine, o sinceritate, o sinceritate a inimii tale și o sinceritate a ceea ce vrei să faci. Cred că ai de câștigat mult mai mult și îi apropii spunându-le direct și din prima ‘“Uite, aș vrea să facem asta.Cine vrea să facă și facem împreună, facem. Cine nu vrea să facă, mai bine să nu facem fiindcă ne pierdem timpul”. Cred că această sinceritate cumva îi motivează. Dacă ei te simt pe tine sincer, motivat să faci cu ei ceva, ei te urmează. 

Crezi că au nevoi diferite față de cele ale generației tale? (Argumentează, te rog)

Nomal. Mi se pare că și eu am alte nevoi acum, cum și ei au alte nevoi față de cele de atunci și cum poți să răspunzi la schimbare decât fiind foarte atent la ceea ce se întâmplă în jur? E adevărat că ei trăiesc în aceea nebuloasă a visului, în aceea corabie pe mare și câteodată nu își dau seama de pericole, de rechini, de iceberg, de strâmtori, dar tot ce pot să facă e cumva ceea ce e valid de mii de ani încoace, să fie deschiși, curioși, atenți, să fie vii. E adevărat că acum pericolele sunt de altă natură, dar tu, viul din tine, va răspunde la pericolul respectiv. Viu însemnând să nu fie prostiți, să nu fie…cum să zic, ei nu se auto-mint, e un mecanism mai parșiv care poate crea probleme, fiindcă cu tot cu ‘’shine-ul’’ ăsta care e în lume câteodată ne pierdem inima și atunci nevoile lor vor fi aproape de ei când ei vor fi cât mai alături de inima lor, atâta tot. Vor ști ce să facă. 

Lucrurile care te linișteau, îți aduceau pacea în adolescență erau…

Era ceva mișto. Plecam de nebun să mă pun sub un copac. Căutam un loc de singurătate. Nu știam ce însemna a medita, nici acum nu știu, dar știu că era o nevoie a mea de a avea clipa mea, locul meu, momentul meu, singurătatea mea în care mă întindeam pe spate și priveam cerul. Vedeam norii cum trec, bătea vântul deasupra mea, câteodată plouă și rămâneam acolo întins pe pământul acela. Îmi plăcea să simt, cumva mă întorcea același lucru pe care îl fac și acum, mă întorc la viața primară, mă întorc și văd când o plantă iese din pământ și îmi dau seama că plantă aceea ca să crească are nevoie de apa care e cu minerale, care apă a venit din ploaie și apa urcă în tulpină și apoi de la clorofilă se face verde fiindcă e soare și că vântul bate și te poate rupe de griji și de lume, fiindcă înțelegi tot acest proces primar și nu era nimic complicat, nu era nimic filozofic, pur și simplu mă uitam și mă linișteam. La fel, mai aveam un lucru al meu cu focul. Mergeam și făceam focul când eram în tabere sa  în fel și fel de singurătăți și privitul focului era că un fel de alchimie, îți liniștea gândurile, te uitai așa în foc și, știi, cum se zice nu te mai juca cu focul că faci pe tine, cam așa era. Mă uitam până “făceam” pe mine grijile, scoteam afară lucrurile și cumva toate se clarificau în sufletul meu, era foarte frumos. 

Ești clasa a XII-a și urmează să decizi… încotro. Știi care ți-e vocația? (argumentează, te rog, de unde claritatea sau, de unde confuzia, după caz. Adică, ce anume te-a ajutat să știi foarte bine ce vrei să faci sau ce simți că te-a adus în confuzie și ce nevoi ai avea pentru a lua o decizie pe care să o simți ca fiind bună)

Aici e o poveste lungă și e lungă fiindcă sunt unul dintre cei care nu știau care le e vocatia, nu aveam de unde să știu. Trăind acolo în orăselul acela nu aveam prea multe informații, nu știam câte facultăți au existat pe lume, nu știam câte meserii s-au inventat în lumea reală. Era mult mai simplu acolo, erai doctor sau inginer, nu aveai prea multe de făcut și atunci nu aveai variante culturale, nu exista să mergi să faci teatru la liceu, nu ascultai melodii, nu vedeai revolte, nu vedeai revolutii, nu auzeai de oameni misto și erai limitat. E important, chiar și când îți afli vocația, să ai curajul să zici nu. De exemplu, să poți să realizezi că “Iubita asta cu care sunt acum îmi place, dar nu e iubire”, că “prietenii cu care ma înconjor acum nu sunt prietenii mei pe vecie” . Am zis asta nu e pentru mine, nu aș vrea să mă fac profesor de geografie, nu vreau să fiu nici profesor de matematică, și, respingând lucruri, am ajuns la inima mea și la ce vreau să fac. Când o găsești, când știi că acela e adevărul, nimic nu îți mai stă în cale.

Orice decizie se ia cu curaj, dar de unde știi care e direcția? De multe ori trebuie să încerci multe direcții ca să înțelegi că nu sunt ale tale. Nu-i nici o problema dacă tu crezi că e prea tarziu, clarificarea asta, luminarea asta deodată te izbește, dincolo de timp. Nu stii cum e, poate să fie la 18 ani ,la 14 ani, la 25 de ani, poate să fie la 80 de ani. Important e să se întâmple. 

Acest curaj al deciziei vine dintr-o experiență care cumva se cumulează cu flerul inimii.

Ce-ți spui tu, cel de acum, ție – celui de la 20 de ani?

Tot timpul aveam o rugăciune și acum o spun cum o spuneam și atunci, și acum i-aș spune lui Paul cel de 20 de ani același lucru, nu renunța la vise, te conjur pe tot ce ai mai sfânt, pe toate forțele tale, pe toate puterile tale, pe toată lumea asta. Nu renunța la visele tale. Asta înseamnă să te împuternicești, înseamnă să te antrenezi, înseamnă să urmărești calea asta, înseamnă să știi să faci alegeri, înseamnă să devi tu cel mai bun. Aș spune același lucru: Doamne dă-mi nerenunțare la vise.

Din lecțiile adolescenței tale, ce le transmiți adolescenților de azi? (cel mai bun sfat al tău, mai multe sfaturi sau ce simți, pur si simplu) 

Cel mai bun sfat e să nu dai sfaturi. Ceea ce știu eu e că dacă tu crezi în vise îndeajuns de tare și lupți pentru ele îndeajuns de mult, ele se îndeplinesc.Tot ce știu despre mine e că viața e un șir de miracole, tot ce știu despre mine e că ele se îndeplinesc foarte simplu, trebuie că tu să vrei. Ascultați-vă inima și asta se face de multe ori în singurătate. Hai! Viața e frumoasă, adolescența e nebună, ne întâlnim în discotecă, pe scena teatrului, în oraș, hai, de-abia vă aștept să îmi dați și voi puterea voastră și eu să împart cu voi ceea ce am. Salutare. 

 

Foto: Compania 9/Facebook Paul Cimpoieru

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?