Ioana crede că inspirația și imaginația se transmit prin gene. Iar ea provine dintr-o familie de artiști. Mama – Floarea Calotă, îndrăgită interpretă de muzică populară la noi, iar regretatul său tată – Nicolae Lupu, era scriitor și pictor. 

Din 2003, ea este actriță la Teatrul Nottara din București, loc unde are spațiu pentru a-și exprima optimismul, creativitatea și, în general, toată pofta de viață pe care o poartă.

Ioana se vedea diferită de ceilalți în anii adolescenței, iar compania celor de la care avea ce învăța era cea mai potrivită ei. A învățat să vadă partea bună din a fi „altfel”, își ascultă mereu inima și ne garantează că asta i-a adus numai bucurii.

Timpul tău liber, în adolescență, arăta cam așa…

Timpul meu liber în adolescență era ocupat aproape în întregime de muzică și citit. Am fost o adolescentă rebelă în felul meu, aveam o gașcă de rockeri cu care mă tot întâlneam. Am descoperit muzica rock dură, apoi hippie, apoi jazz și citeam foarte mult. Practic toată cultura mea generală cam în adolescență a fost creată.

Am avut o adolescență foarte intensă – de la plete și haine rock, pictat pe pereți, nopți de nesomn, ascultat muzică până în zori pe întuneric, radio (muuult), până la tuns zero și perioada de mare introvertire și foarte multă tăcere. Tot în adolescență s-au și întâmplat foarte multe evenimente care mi-au schimbat perspectiva, înțelegerea, existența.

Ce te-a învățat școala și ce ai mai fi vrut să te învețe?

Școala m-a învățat despre disciplină, nu și despre responsabilizare. M-a trecut prin sistematizarea cunoștințelor, prin stresul notelor, m-a învățat despre viața ca bun câmp de rezistență, de luptă permanentă, de luciditate, de trezire. Ce nu m-a învățat școala e greu de spus, mi-ar fi plăcut să mă învețe despre siguranța colectivului din care fac parte, despre parteneriat, despre colaborarea de tip „toți pentru unul și unul pentru toți”. Din păcate, peste tot în școală am simțit mai mult competiția și mai puțin bucuria drumului până la rezultat.

Ce ai învățat singură?

Conștientizarea că trebuie să mă descurc, să fac față, să mă autoeduc, să fiu autodidactă, să mă automotivez, să mă ridic singură după căderi, să-mi dau șanse, să mă iert, să am mai multă încredere și să nu mă mai autosabotez, să mă iubesc mai mult… oricât de greu mi-ar fi.

Care au fost problemele adolescenței pentru tine? 

Problemele adolescenței au fost destule – nu m-am regăsit în colegii de vârsta mea, de exemplu, eram precoce, îmi plăceau cei mult mai mari, căutam prietenia și apropierea de cei de la care aveam ce învăța și îi admiram. Nu m-am adaptat vârstei mele, mereu căutam alte lecturi, alte persoane mai mature, alte cărți, alte filme, alte stări.

Fricile au fost nenumărate: frica de singurătate, frica de moarte. Angoasele erau și ele destule: nu mă prețuiam îndeajuns, nu mă apreciam, mă simțeam diferită, nu foarte drăguță, simțeam că am căutări sufletești și spirituale diferite de cei de vârsta mea, aveam o dispoziție mult prea poetică și filosofică, iubeam contemplarea și asocierea cu artiști, nu-mi plăceau discotecile, ci locurile mai chill.

Când a murit tatăl meu a fost foarte greu. Îndrăgostirile erau de către un poet gen Eminescu sau Eliade și firesc erau pe plan ideatic, iar cele din realitate erau rare, se cam lăsau cu suferință, pentru că cine știe în cine investeam visuri și sentimente aproape imposibile. Era haios, aveam un moto scris pe pereți: „Aspiră la irealizabil!”.

De unde așteptai sprijin pentru problemele de atunci? Și… unde l-ai găsit?

Sprijin am găsit mereu în Dumnezeu, inspirație și imaginație în mama mea și în mine însumi.

Cu ce succese a venit perioada adolescenței pentru tine? Ce situații/ persoane/ lucruri din tine le-a provocat?

Succesele adolescenței au fost la școală la literatură – compuneam foarte frumos, făceam comentarii inspirate, eram talentată la interpretat, la psihologie și filosofie, puteam vorbi cu farmec despre lucrurile ce țineau de suflet, de partea umanistă a vieții. Ele au fost provocate de mintea mea curioasă, de setea de visare și îndrăgostirea perpetuă de frumos, de subtil, de dincolo de aparențe.

Când erai adolescentă, te inspira/ motiva sau îl vedeai ca pe un mentor pe….

M-au inspirat Eminescu, Eliade, Lazarev, muzica de toate genurile (cel mai bine visam pe muzică), foarte mulți maeștri au avut o puternică influență asupra mea.

Momentul în care te-ai simțit adult a fost…

Când a trebuit să mă ocup de înmormântarea bunicii mele din partea tatălui.

Ca un adult să se apropie de tine când erai adolescentă și să fii deschisă față de el, trebuia să…

Să fie sincer, firesc, empatic și să aibă o aură interesantă, să am ce învață de la el, să simt un potențial învățător în el.

Cât de mult îi înțelegi pe tinerii de azi? Care sunt trucurile prin care îi apropii de tine?

Adolescenții de azi sunt mult mai maturi decât eram eu la vârsta lor, sunt mai practici și știu mult mai clar ce vor. Nu au timp, nu au atenție pentru realitate, virtualul e mai prezent în viața lor, altfel de virtual decât a fost în perioada mea. Ca să apropii un adolescent azi trebuie să-i cunoști limba și să intri în interfața lui, să oferi o imagine pe care să o înțeleagă și să o accepte rapid. Depinde ce noroc ai.

Crezi că au nevoi diferite față de cele ale generației tale? 

Nevoile adolescentului de azi sunt tot de afecțiune și empatie, dar ele se traduc printr-un soft cu un altfel de limbaj, pe care trebuie să vrei să-l înveți, din dragoste pentru el.

Independența și investirea cu încredere sunt secretele cu care trebuie să îl asiguri pentru o bună colaborare.

Lucrurile care te linișteau, îți aduceau pacea în adolescență erau… 

Să știu că familia mea e sănătoasă și că suntem împreună și restul venea de la sine în pace și bucurie.

Ești clasa a XII-a și urmează să decizi… încotro. Știi care ți-e vocația? 

Nu știu dacă să dau la actorie sau la filosofie. Aleg actoria pentru că mă cheamă sufletul și scânteia, realizez că filosofia e doar pentru intimitatea mea și nu pentru extrovertire; că nu voi putea asimila toate sistemele filosofice și doar atât, nu ele mă vor face fericită, ci împărtășirea unei arte mereu vii și imprevizibile cum e actoria. Am învățat că e mișto să fii și introvert și extrovert în același timp, că nu trebuie să alegi între cele două, că e normal să fii în toate felurile în care simți, că viața e despre acțiune și risc, că e o călătorie plină de neprevăzut și foarte, foarte interesantă.

Mi-am ascultat sufletul și atât. Nu mintea, nu logica. Apoi, totul s-a aranjat cum nu se putea mai bine.

Ce-ți spui tu, cea de acum, ție – celei de la 20 de ani?

„Chiar ești o scânteie divină, ai tot potențialul de a te simți fericită. Caută să ai mai multă iubire față de tine, mai multă iertare, cere-ți mai mult pentru că poți mai mult, nu te lăsa, visează, acționează, dă-i bice cu bucurieeee!”

Vorbește-le în câteva cuvinte adolescenților despre cariera ta.

Iubesc ceea ce fac, am visat și Dumnezeu mi-a dăruit ce am visat, posibilitatea de a fi un mesager de iubire și emoție pe scena de teatru, așa cum toți suntem pe scena vieții. E o profesie minunată în care adori ce faci și asta e ideea. Atunci când faci asta viața e frumoasă și ușoară și extrem de plăcută, ca o îndrăgostire perpetuă. Fă ceea ce îți place cel mai mult pe lume!

Din lecțiile adolescenței tale, ce le transmiți adolescenților de azi? 

Viața e un dar fantastic așa că trebuie trăită la o intensitate pe măsura importanței. Alege în mod conștient să faci ce îți dă bucurie și împlinire! Fiecare are calea lui, deci ascultă-ți inima și vei știi ce profesie te cheamă! ❤️ Curaj și spor la dăruire! ”Iubește și fă ce vrei!”.