fbpx

Prietenilor care m-au părăsit în plină pandemie

 In YOU cu tine

“Telefonul nu mai sună“ era o melodie a formației Sarmalele Reci pe care mama o asculta uneori când eram mică. 

Mi-am amintit de acea piesă în ultimele săptămâni, când am început să observ că, odată cu izolarea și distanțarea socială, prieteni pe care îi credeam apropiați au început să se distanțeze emoțional de mine. 

Cineva m-a lăsat pe seen zile la rând, când înainte vorbeam constant. Altul nu mi-a mai returnat apelurile. Altcineva mi-a zis că nu are chef de nimeni și că nu poate acorda acum timp unei discuții. Toată lumea e în viață, sănătoasă și activă pe Instagram, for the record. 

Nu am mulți prieteni. În realitate, nu știu cine se poate lăuda cu așa ceva. Dar pentru mine, acei prieteni puțini – și apropiați – s-au depărtat de mine fix în momentul în care aveam cel mai tare nevoie de contact uman. 

Știu, multă lume trece prin depresii acum. Doar stăm în casă toată ziua. Mai mult, stăm în casă cu oameni cu care nu avem, toți, neapărat, o relație grozavă: familia. Personal, îmi preferam prietenii, și cred că ce spun va avea rezonanță pentru mulți oameni tineri. 

Carantina e plictisitoare fără oameni de treabă în jurul tău.

Ajungi să te uiți, cu frustrare, la o grămadă de clipuri pe net, împingând la infinit vina că nu faci nimic productiv sau semnificativ. Lâncezești în pat sau îți faci selfiuri cu hainele pe care nu mai ai unde să le porți, decât la tine în cameră. Ai un contact minimal cu părinții, la masă și poate seara, la câte un film. În principiu, e boring as hell. 

E nasol să rămâi singur-cuc în general.

Mi-aș dori să am cu cine să schimb o vorbă, să mă mai hlizesc acum, să fac un video call. Prietenilor care nu mai vorbesc cu mine în perioada asta nu le pot ura decât să nu treacă prin aceeași singurătate apăsătoare prin care trec eu. Nu cred că am făcut ceva special ca să-i îndepărtez. Cred că e consecința stării de spirit low pe care o simțim majoritatea din cauza izolării. 

Și totuși…nu îmi pot scoate din minte sentimentul de deznădejde, când aud și citesc despre atâția oameni ale căror prietenii înfloresc pe timp de carantină. 

Să fie toate adevărate? 

Sau să fie mai degrabă o nevoie de a exagera lucrurile, tocmai pentru că ne simțim atât de singuri?

Mama mi-a spus că oamenii pleacă din jurul tău când sunt probleme, când e greu. 

Poate că are dreptate, dar mi se pare o părere cam fatalistă. 

Să-mi închipui că aș fi rămas fără prieteni independent de această carantină?

Nu sunt pe deplin convinsă. 

Treaba e că nu știm niciunii cum să ne comportăm într-un astfel de moment. 

Și cred că nici nu avem de unde să știm. Realitatea e că nu ne-a mai fost dată o asemenea altă conjunctură, celor de vârsta noastră. 

În absența prietenilor, meditez mult la ce ne-a adus împreună. Îmi dau seama că avem înclinația de a ne aminti mai mult clipele plăcute decât evenimentele triste atunci când suntem departe de cineva. Dar timpul aduce și claritate. Prin urmare, oricât de dificil m-aș simți fără ei, folosesc acest timp ca să evaluez puterea prieteniei și ce înseamnă ea, cu adevărat pentru mine. 

Chiar dacă mă simt tristă, încerc să nu îmi judec prietenii absenți. 

Cred că e greu și pentru ei. 

Le mulțumesc pentru oportunitatea de a discerne ce înseamnă ei cu adevărat pentru mine, care a fost rolul lor până acum în viața mea.

Iar dacă, în timp, lucrurile se vor schimba (și adesea se întâmplă așa), voi decide atunci ce fac cu aceste prietenii puse pe hold. 

Sfatul meu pentru oricine rezonează cu situația mea este să își acorde compasiune și să se gândească și la motivele celorlalți. Uneori suntem așa de prinși în nefericirea noastră că nu mai vedem deloc realitatea obiectivă. Fiți blânzi cu voi și cu prietenii voștri. Uneori, tot ce putem face e să avem răbdare. 

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?