Am fost mereu printre norocoșii cu părinți foarte înțelegători, de la care am avut ce învăța și care mi-au oferit libertate cât am avut nevoie, atâta timp cât era în limita bunului simț.

Nu pot fi mai recunoscătoare pentru familia mea, dar oricât de mult i-aș aprecia pentru tot ce au făcut pentru mine, este adevărat că unele lucruri a trebuit să le învăț singură, lucruri esențiale care mi-au definit caracterul poate mai bine decât “principiile de bază” deprinse de la ei. 

Am fost genul de copil care nu spunea ceea ce gândește, contrar sfaturilor primite de la ai mei care susțineau ideea de a fi întotdeauna drăguță cu oamenii, indiferent de cum m-ar trata.

Îmi amintesc perfect primul lucru pe care l-am învățat pe cont propriu, din simplu fapt că nu  i-am ascultat pe ai mei. Încă din școala generală, continuând apoi cu liceul, când mă enervam pe câte un profesor care făcea abuz de funcția sa, mă duceam la mama sau la tata, iar aceștia mereu mă sfătuiau să stau și să înghit orice mi s-ar spune pentru că eu sunt la cheremul profesorilor și că eu depind de ei pentru a trece cu note bune la materia respectivă, nu invers. Din păcate, pot spune că multă vreme vocea lor era constant prezentă undeva în capul meu, limitându-mă sau oprindu-mă câtedodată din a spune ce gândesc. 

Până am spus stop și am avut puterea de a nu mai asculta sunetul care avea înfățișarea părinților mei, în clasa a 9-a.

A fost un moment destul de important pentru mine când învățasem bine pentru un test la care am luat 4, primul meu 4, iar în momentul în care i-am pus câteva întrebări profesoarei în legătură cu greșelile făcute aceasta mi-a răspuns „Așa mi s-a părut mie, deci asta va rămâne nota finală”.

Cred că putem fi toți de acord că răspunsul primit nici nu a semănat cu o explicație. Așa că am decis să insist și să îmi spun părerea clar și răspicat, ajungând până la directoare cu problema care, în final, s-a finalizat cu mărirea notei, dar și cu antipatia profesoarei față de mine. Le-am acceptat pe ambele. Astfel, chiar dacă nu am mai avut cele mai mari note la materia respectivă, am reuși să trec cu bine de toți anii din liceu. 

Atunci am învățat că este mai mult decât necesar să lupt pentru dreptatea mea și să spun ce gândesc, în ciuda sfaturilor primite de la părinți. Încă de atunci fac asta și nu aș putea fi mai fericită cu încrederea pe care am căpătat-o în mine. 

Un alt lucru de care nu am fost avertizată la timp este că, uneori, oamenii îți pot face rău dacă ai prea multă încredere în ei.

Părinții mei mereu m-au încurajat să fiu înțelegătoare, bună cu toată lumea, să nu mă supăr pe oamenii pentru greșelile lor, pentru că toți greșim, și să iert când mi se greșește. Deși sunt câteva sfaturi foarte bune pe care le aplic destul de des, nu ar fi trebuit să o fac de fiecare dată.

În grupul meu de prieteni, deși la suprafață mă înțelegeam bine cu toți și au fost oameni cu care mi-am petrecut unele dintre cele mai frumoase momente ale adolescenței, din cauza bunătății, lipsei de demnitate și a faptului că nu mă supăram niciodată, au fost conduși spre ideea că eu pot accepta orice.

Așa că și-au îndreptat miștourile exagerate și răutățile constante asupra mea, cu scuza că sunt doar glume, iar eu exact asta gândeam, că sunt doar glume și că nu am de ce să mă supăr pe ei. Astfel, am înghițit prea multe din partea oamenilor pe care îi consideram foarte apropiați și nu mă impuneam niciodată, doar acceptam ce mi se întâmpla. Până în punctul în care m-am dat un pas în spate și m-am distanțat un pic de ei, refuzând să mai petrec atât de mult timp în mediul acela.

M-am angajat, mi-am făcut o relație, îmi vedeam de liceu și am reușit încet-încet să mă distanțez, ocupându-mi timpul cu altceva. După o perioadă, în care am pierdut câțiva din acei „prieteni” și râmănând doar cu cei adevărați, mi-am dat seama că este în regulă să exclud oameni toxici din viața mea și să nu accept toate răutățile de care am parte.

În timp, mi-am dezvoltat demnitatea, urmată de câteva principii, care m-au făcut să mă înconjor de persoane care contribuiau la bună starea mea și să nu trec cu vederea lucrurile dezamăgitoare de care am parte. 

Nu în ultimul rând, am învățat să am integritate, să fiu corectă și incoruptibilă. Am înțeles cât de important este să trec absolut tot prin filtrul gândirii mele și să nu mă las ademenită de toate lucrurile pe care societatea în care trăim ni le pune pe tavă.

Asta poți să o faci numai pe cont propriu, pentru că nimeni nu te învață și nici nu îți explică cât de important este să fii integru printre atâți oameni care sunt fix opusul.

Atât la locurile de muncă, în grupul de prieteni, cât și la facultate am dat de oameni care mi-au oferit șansa de a nu mai fii ceea ce sunt, prin diferite propuneri care mă puteau tenta pe moment, dar care au dispărut atunci când am gândit la rece ce mi se propunea și ce aveam de pierdut prin asta.

Acum știu ce merit și încet-încet aflu și cine sunt, așa că am învățat singură să nu mai las pe nimeni să îmi spună altceva. 

Anca Panait

Anca este studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, în cadrul căreia studiază comunicarea, jurnalismul și publicitatea. Este o persoană care abia așteaptă să își satisfacă curiozitățiile prin comunicarea cu cei din jur, iar stilul ei de viață, foarte dinamic, se învârte în jurul oamenilor, căutând mereu pe cineva sau ceva de la care poate învăța lucruri noi.