fbpx

Din izolare, iubesc lumea mai mult ca niciodată

 In YOU cu tine

Am renunțat repede la număratul zilelor pentru că oricum nu mai contează. Oricum mă simt de parcă aș exista într-o dimensiune în care timpul refuză să curgă la fel ca înainte. Știu însă că a trecut destul de mult timp de când stau acasă, iar eu nici acum nu am reușit să mă împac cu ideea; încă sper că mâine de dimineață mă voi trezi și îmi voi da seama că nu a fost decât un vis foarte bizar. Cu siguranță aș prefera să adorm și să mă trezesc abia atunci când lumea va fi din nou un loc sigur, dar nu cred că asta e o soluție. Am ajuns la concluzia că perioada prin care trecem, oricât de tristă ar fi ea, trebuie traversată cu ochii larg deschiși (și cu mintea și mai deschisă). 

Adevărul este că nici nu mă așteptam ca izolarea să mă afecteze atât de puternic, pentru că am crezut mereu că mă simt cel mai comfortabil atunci când sunt singură. Când am aflat cum aveau să stea lucrurile pentru următoarele câteva săptămâni, nu m-am îngrijorat aproape deloc; mi-am făcut liste cu zeci de filme de văzut și cărți de citit și, trebuie să recunosc, ardeam de nerăbdare să am timp liber nelimitat. Nu a trecut mult până am realizat ce discrepanțe enorme sunt între solitudinea necesară încărcării bateriilor emoționale după o ieșire cu prietenii și izolarea impusă acum. Singurătatea de acum, în loc să fie odihnitoare, este de o pustietate deprimantă. 

De la bun început, consolarea mea a fost propria creativitate; mi-am spus că dacă tot nu mai pot să ies din casă, măcar am timp să scriu tot ce mi-am propus vreodată.

Am descoperit însă că a fi creativ într-o asemenea situație nu e deloc ușor, că a scrie nu înseamnă neapărat a te elibera, ci și a intra în contact cu temerile pe care ai prefera să le eviți. Mai mult decât atât, creativitatea mea a depins dintotdeauna de lumea exterioară: pentru a scrie, am nevoie să explorez, să ating, să caut.

Acum, din senin, împrejurările mele au fost limitate drastic; ce ar putea fi de explorat într-o casă pe care o cunosc pe dinafară? 

Surprinzător, sunt multe de explorat. Găsesc sclipiri ale extraordinarului la tot pasul, mai ales acolo unde nu mă așteptam. Îmi privesc pisicile care stau tolănite la soare. Număr florile care au răsărit în grădină. Când încep să mă plictisesc, mă întorc cu capul în jos și mă uit din nou. Nici nu îmi vine să cred câte detalii am reușit să observ, detalii pe care înainte le treceam foarte ușor cu vederea. Te-ai gândit vreodată la ce ar putea ascunde spațiul de acasă, pe care îl credeai absolut banal? De când nu ți-ai mai analizat în detaliu sufrageria? Priveliștea de la balcon?  

Însă scrisul nu-mi poate distrage mereu atenția; zi de zi mi se face dor de ceva sau de cineva și mă cufund și mai adânc în melancolie.

Mă tot gândesc la micile inconveniente ale drumului meu zilnic de acasă până la școală. Le trec într-o lista mintală ca nu cumva să le uit:

autobuzul aglomerat de la ora șapte, cafeaua diluată băută în grabă într-o pauză, holurile prea zgomotoase ale liceului.

Nu mi-am dat seama cât de dragi îmi sunt toate decât atunci când au dispărut total din peisaj. Răsfoiesc zilnic albumele în care îmi păstrez fotografiile pe film și îmi doresc să fi conștientizat cât de fericită eram: o fotografie făcută la un picnic în parc, alta la liceu după un test la informatică, o fotografie din august, de la un festival.

Realitatea de atunci pare aproape ficțiune acum, dar continui să cred în ea- dacă nici în ea nu aș mai crede, atunci în ce? Mi s-a spus de o mie de ori că nu vom putea reveni prea curând la normalitatea de dinainte, dar puțin îmi pasă; tot ce vreau e să văd marea din nou. De data asta promit să o văd cu adevărat. 

Mi-au rămas în minte versurile lui Rilke: “Let everything happen to you, beauty and terror”. Le repet ori de câte ori îmi aduc aminte, ca o mantra, pentru că abia acum le înțeleg cu adevărat. Nu îmi mai impun să fiu veselă și productivă în fiecare zi; încerc, în schimb, să nu mă condamn pentru confuzia sau furia sau tristețea pe care o simt. Încă îmi e teamă. Încă îmi creez tot felul de scenarii apocaliptice în minte.

Paradoxal, cred că iubesc lumea mai mult ca niciodată.  

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?