fbpx

M-am salvat pe mine, de mine

 In YOU cu tine, YOU si parintii, YOU și prin ce trec alții

Am fost un adolescent puțin „problemă” de-a lungul anilor. Începând încă din școala gimnazială, au fost momente în care eram pedepsită cu zilele pentru că ori chiuleam, ori luam note mici și deși am avut niște părinți foarte înțelegători în majoritatea privințelor, trebuiau să încerce cumva să mă pună pe calea cea bună, iar acum, uitându-mă retrospectiv, înțeleg de ce. 

Îmi amintesc prima dată când am fost pedepsită pentru o perioadă mai îndelungată (ceea ce consta în mare parte în confiscarea telefonului și a laptopului și câteodată și a cărților pe care le citeam în favoarea celor pe care le aveam pentru capacitate).

De fapt, perioada aceasta era alcătuită din două în două săptămâni pentru că de fiecare dată când lucrurile reveneau la normal, mai făceam câte o prostie. Cred că cel mai „rebel” lucru pe care l-am făcut în școala gimnazială a fost în clasa a 7-a, când am chiulit trei ore de la școală, având ghinionul de a mă întâlni cu diriginta pe drum înapoi spre școală, urmat de ghinionul ca mama să se întâlnească la rândul ei, din întâmplare, cu diriginta în aceeași zi. Evident că au urmat pedepsele, dar oricât de mare era prostia pe care o făceam și oricât de supărați erau ai mei pe mine, niciodată nu m-au făcut să mă simt neiubită, neînțeleasă da, dar neiubită niciodată, pentru că știam că oricât tare ne-am certa, ei tot vor fi acolo pentru mine. 

A urmat ulterior liceul unde am chiulit de zece ori mai mult. Stăteam cu orele în parcul de lângă sau în cafenelele din jur unde se adunau și alți liceeni (țineam de o cafea câteva ore bune). Am fost amenințată de n ori cu scăderea notei la purtare, cu preaviz de exmatriculare sau cu corijențe la anumite materii care mie mi se păreau complet degeaba. Acesta era și motivul pentru care nu mă duceam la majoritatea, mi se păreau complet inutile (încă consider că unele materii sunt „de umplutură” mai mult). 

Am reușit cumva să nu pățesc nimic din cele de mai sus, îmi luam notele pe ultimele sute de metrii și mă rugam de doamnele asistente să îmi vizeze scutiri false, cât și de dirigintă să mi le accepte. Nu învățam nimic, nu citeam nimic din ce ni se dădea, atâta timp cât luam 5, eram cea mai fericită, pentru că știam că nu îl merit nici pe ăla. 

Încă din clasa a 9 a era să rămân corigentă la geografie, având 4 în oral și 4 în teză, dar, până la urmă, am reușit să iau 10 la un test care m-a salvat. Problema era că mi-am demonstrat de atâtea ori că dacă voiam reușeam să am performanțe, doar că, de fapt, nu îmi păsa deloc. 

Îmi amintesc că eu și cu încă două fete am avut mai multe absențe decât toată clasa la un loc, ba chiar depășeam și anumite clase întregi. A venit și momentul în care am primit preaviz de exmatriculare, în clasa a 12-a când m-am mai pus pe picioare, având mult mai puține absențe decât în anii trecuți, dar și așa, destule. Am terminat cu media 8.50 liceul și cu 10 la purtare toți anii, mai puțin în primul semestru din clasa a 12-a, când am avut 8. Astfel, oricât de debusolată eram, am reușit să nu îmi distrug cu totul viiotrul. 

Eram foarte revoltată. Nu suportam faptul că odată ce intrai în liceu nu te mai lăsau să ieși. Îți lua și o oră câteodată pentru a vorbi cu directoare sau cu bodyguard-ul ca să poți să te duci la Mega să îți iei ceva de mâncare sau să fumezi o țigară. 

Nu suportam ideea de a fi prinsă undeva și tocmai de aceea, de multe ori, dacă reușeam să ies, nici că mă mai întorceam. Eram cu adevărat contra a tot ce se întâmpla, a faptului că nu avem dreptul să ieșim să mergem să ne luam de mâncare sau să mergem la farmacie sau că dacă aveam religie trebuia să stăm într-o clasă goală ca să așteptăm, în loc să putem ieși. Așadar,  mi-am creat propriul sistem de revoltă, care, până la urmă, mă putea afecta și pe mine, dar la momentul respectiv nu îmi păsa.

Nu mă agitam să mă trezesc dimineața ca să ajung la ore, dacă încercau mama sau tata să o facă, de multe ori îi mințeam că mi s-a anulat ora sau inventam ceva ca să mă lase să dorm. Eram foarte indiferentă și nu îmi dădeam seama că îi rănesc și pe ei. 

Eram mereu în oraș. Mereu la petreceri, mereu la cineva acasă, mereu la câte un pub sau în club. Erau zile întregi în care nu mă duceam la liceu.

A fost odată când m-am dus la teză direct de la o petrecere, fără să mai dorm, cu doar o lentilă în ochi și încă puțin beată (mersesem și acasă). În seara aia am ignorat toate rugămințile alor mei și multe apeluri telefonice (ceva ce nu îmi stătea în fire, având respect față de lucrurile acestea, dar avem impresia că mă îndrăgostisem de unul de la petrecere, pe care nici nu mai știu cum îl cheama acum, așa că nu voiam deloc să plec). Au fost weekend-uri peste weekend-uri în care eram numai în cluburi sau pub-uri, iar vara erau multe zile la rând în care nu mă duceam pe acasă, având numeroase nopți consecutive de beție, de distracție, de dans, lipsite de orice grijă. 

Este adevărat că părinții mei îmi cunoșteau foarte bine grupul de prieteni, cât și pe părinții acestora, pentru că fusesem majoritatea în clasele mici împreună, iar asta îi mai liniștea un pic, dar, cu toate astea, de multe ori exageram, exasperându-i și pe ei.

Fără părinții mei, nu aș fi reușit, însă, să trec prin toate acestea. Au fost extrem de înțelegători și niciodată nu și-au schimbat atitudinea față de mine, oricât de nervoși erau și oricât de tare ne certam, mereu încercau să îmi înțeleagă frustrările și revoltele constante. 

Lucrurile au mers așa aproape toți anii de liceu, până în clasa a 12-a, moment în care m-am trezit la realitate. M-am speriat. Nu știam absolut nimic nici despre bac și nici despre admitere. Mi-am căutat repede meditații, având chiar și problema că atunci când am vrut să fac cu cineva din liceu, inițial nu a fost deloc de acord pentru că știa cu cine are de-a face. 

Într-un final, însă, am găsit oamenii potriviți și am început să muncesc. Nu credeam că aș putea vreodată să fiu așa de responsabilă și de pusă la punct. Aveam, într-adevăr, cinci meditații pe săptămână pentru că am vrut să dau la două facultăți, plus bacul, deci oricum nu mai aveam timp de mare lucru. Atunci am învățat să lupt pentru ceea ce îmi doresc. Voiam atât de tare să intru la facultate, cât și să iau o notă bună la bac, încât nu mai conta nimic. Bineînțeles că mai ieșeam cu prietenii, dar mult mai rar și mult mai puțin. Am fost foarte norocoasă pentru că și părinții și prietenul meu m-au susținut constant, oferindu-mi timp. 

Profesorii erau uimiți că îmi vedeam de treaba mea și mi s-a spus de multe ori că nu au mai văzut pe cineva care să se adune din împrăștiala care era în jurul lor și să se ambiționeze atât de tare și de repede. Chiar dacă am luat preaviz de exmatriculare pentru că alegeam să nu merg la câteva ore ca să învăț, a meritat. 

Am muncit tot anul acela enorm și asta s-a văzut când am luat bac-ul cu notă mare și am intrat printre primii 20 la facultate la buget. Nu credeam niciodată că este posibil să mă pun pe picioare într-un timp așa de scurt. 

După ce am început facultatea, am vrut neapărat să nu îmi pierd din responsabilitatea și ambiția pe care le dobândisem atât de greu și de care eram atât de mândră. Am realizat că anii ăștia sunt cei care te propulsează ori spre succes, ori spre eșec, așa că am ales să lupt în continuare pentru a învăța cât mai multe și pentru a deveni foarte bună pe ceea ce vreau să fac. Știu că nu este niciodată prea târziu, dar nu vreau să mai ajung în momentul în care îmi este greu să mă adun, pentru că dacă rămâi cu orice în urmă, este solicitant să ajungi în prezent (asta am simțit-o pe pielea mea în momentul în care a trebuit să trag mult mai mulți decât alții care au fost constanți). Poate mi-am pierdut un pic din elementul petrecăreț care era totul pentru mine acum ceva timp, dar cu siguranță încerc să echilibrez noțiunile de muncă și responsabilitate cu cele de distracție, lucru de care sunt foarte fericită, făcându-mă să mă simt că fac ceva productiv pentru viitorul meu.  

Astfel, chiar dacă nu mai stau atât de mult în oraș, chiar dacă nu mai merg așa des în club și chiar dacă nu mă mai îmbăt în fiecare weekend, iubesc în continuare să ies cu fetele în oraș sau să vină prietenii la mine. Am învățat ce înseamnă să echilibrezi lucrurile, lucru care, nu cu foarte mult timp în urmă, mi se părea imposibil. 

Doamna de română, de teatru, ai mei, iubitul meu și prietenii au fost oamenii care m-au ajutat să ies din mizeria în care eram, din simplu fapt că au încercat să mă înțeleagă, că m-au susținut și că nu m-au condamnat atunci când mai greșeam. 

Însă, persoana care m-a salvat cu adevărat am fost chiar eu, pentru că am avut încredere în mine, în forțele mele, în mintea mea și pentru că nu am renunțat la mine nici o clipă.

Este extrem de important să ai oamenii potriviți alături de tine pe tot parcursul ăsta, dar este și mai vital să trezești puterea pe care o ai în tine pentru a depăși situațiile dificile. 

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?