fbpx

Cum e să ai o familie mai mare decât o echipă de baschet?

 In YOU si parintii, YOU si societatea

În familia mea se merge pe principiul “copiii mei și copiii tăi îi bat pe ai noștri”. Sau, dacă nu sunteți familiarizați cu această zicală, pe scurt, suntem 8 copii în familie. Părinții mei au divorțat când eu eram foarte mică și și-au refăcut amândoi viața. Pe lângă fratele meu mare, am trei surori și doi frați din partea tatălui meu și un frate din partea mamei. Sună tare complicat, mereu când cineva încearcă să facă “small talk” cu mine și se ajunge la această întrebare, sunt uimiți și confuzi. De obicei, întrebările despre familia mea ori se opresc aici, ori frecvența lor crește. 

Mama mea s-a mutat împreuna cu fratele meu în capitală, iar eu am ales sa rămân cu tata, într-un fel confirmând vechiul proverb “tații cu fiicele, mamele cu băieții”.

Am stat cu el până la 14 ani, când m-am mutat și eu cu mama. Nu fac parte din tipica familie “dezbinată”, tristă și ranchiunoasă, ci una de calitate si cantitate. În zilele noastre, este destul de neobișnuit sa faci parte dintr-o familie atât de mare, “normal” este sa ai 1, 2 frați.

Multe studii psihologice asociază mărimea familiei cu predispoziția copiilor de a confrunta cu boli psihice.

A fost demonstrat faptul că, cei din familii numeroase, au o probabilitate mult mai scăzută de a avea aceste boli. Cu toate acestea, psihologia individului și cei care activează in acest domeniu, susțin că ordinea copiilor în constelația familială este în conformitate cu dezvoltarea lor ca indivizi. 

Eu ocupam poziția celui de-al doilea născut în ierarhia familiei mele. Conform teoriei dezvoltate de Alfred Adler, aspiram către putere și superioritate, mă simțeam tot timpul sub presiune, mă străduiam să ajung în prim-plan.

Mereu m-am simțit îmboldită de faptul că fratele meu era înaintea mea, așa că încercam să ies din “anonimat” prin orice fel. Încercam să profit cumva de faptul că eu am excelat pe partea “academică” și el pe partea “sportivă”, să mă laud. Făceam o competiție din orice, doar ca să mă aprecieze părinții mei și să mă prefere deoarece poziția de prim-născut a fost mereu considerată aparte, favorizată, având reprezentări și în istorie și s-a păstrat ca o tradiție, la multe popoare. Acest lucru avea să se schimbe atunci când fratele meu a plecat cu mama, iar eu am rămas cu tata și restul familiei, eram răsfățata tuturor. Astfel, de cele mai multe ori, eram satisfacută doar de o situație optimă, amplificând-se dorința mea de competiție și de autoritate în raport cu fratele meu mai mare.

Fiind “mezina” familiei ca rezultat al plecării lui, pentru mine, venirea primei mele surori înseamna o amenințare.

Aveam 10 ani pe atunci, îmi amintesc că eram tare bucuroasă, dar parcă nu în totalitate. O iubeam dar mă simțeam neglijată. Toată atenția se îndreptase către noua venită, iar eu am revenit la poziția mea inițială, “cel de-al doilea născut”. De obicei, mezinul crește într-o atmosferă familială mai caldă decât ceilalți copii, ceea ce observasem și eu. Un an după apariția ei, a venit pe lume celălalt frate al meu. Eram extaziată, abia așteptam un băiat, cred că din cauză că îi simțeam lipsa fratelui meu mai mare. Cumva, cu timpul, eram foarte complexata de faptul ca eram 3 copii. În capul meu, asta însemna mai mult efort pentru a le capta atenția alor mei. Parcă nu îmi surâdea așa de tare ideea, nu mă simțeam niciodată îndeajuns, tot ce făceam eu era eclipsat de un cuvânt rostit de cei mici, un pas, un zdrăngănit din jucărie. Aveam impresia că nu mai sunt iubită de tata, care a fost mereu feblețea mea, luând naștere complexul de inferioritate. Aceasta avea să fie forța propulsivă, punctul de la care au pornit și s-au dezvoltat toate încercările mele de a-mi fixa un scop, de la a cărui realizare așteptam un sentiment de liniște, securitate. Acest scop care îmi genera și aspirația la putere, care, în mod cert, a dus la dobândirea superiorității în mediul social în care ma aflu. Mereu am fost o persoana care vrea să își depășească “condiția”, limitele.

Una peste alta, m-am mutat la mama, în București. În capul meu, acceptam ideea ca tata și mama mea vitregă să aibă alți copii, cred că mă obișnuisem, dar la mama nu concepeam acest lucru. Știam că pentru mama mereu o să fiu singura fata, cea mai mică, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă. Țin minte că mă simțeam în sfârșit împăcată cu mine și mândra de tot ce fac, chiar dacă mă aflam încă în competiție cu fratele meu mai mare. Diferența dintre noi este oricum destul de mare, iar el nu prea mai avea vreo dorința de a-mi răspunde provocărilor -scenariul perfect. Aveam timp de mine, nu mai trebuia să îmi împart lucrurile cu nimeni, să fac liniște la anumite ore ca cei mici să doarmă, aveam o satisfacție personală cum nu mai avusem până atunci. 

A trecut un an, au trecut doi și inevitabilul s-a petrecut: mama mea era însărcinată.

Țin minte momentul când mi s-a spus și acum, mi s-a impregnat în subconștient. Impactul psihologic pe care l-a avut aceasta veste asupra mea a fost unul de mari proporții. Toate complexele adunate de când stăteam cu tata îmi reveniseră, dar parcă mult mai ample. Am plâns mult atunci, din câte imi aduc aminte, tocmai pentru că știam că o sa ma întorc din nou la a fi cel de-al doilea născut, nici nu mai voiam sa vorbesc cu ea. Ironia sorții este că, în urmă cu vreo 2 zile, îmi zisese și mama mea vitregă același lucru: că era însărcinată. Foarte greu mi-a fost să o “iert” pe mama pentru asta și să accept faptul că, nici pentru mama, nu o să fiu doar eu și fratele meu. Acel moment a fost, cu siguranța, decisiv în formarea mea ca individ, chiar si azi. 

Conform teoriei ordinii biologice în familie, din cauza tratamentului special (afecțiune, atenție, rigiditate, timp investit) pe care îl primește fiecare copil în funcție de poziția lui, anumite trăsături de caracter care-i influentează în mod deosebit atitudinea fata de viața î formează o personalitate distinctă. Deci, fratele meu cel mai mare va aprecia puterea, atât personală cât și ca și concept, predispus spre a fi conservator. Mezinii familiei, au o probabilitate mai mare să ne depășească pe restul 6 și să realizeze mai mult decât noi, dar ei tind să fie egoiști, invidioși, dar competitivi și curajoși până la extrem. Iar eu, mă aflu cumva la intersecția dintre cele două, puternic încercată de complexul de inferioritate, pe care încă încerc sa îl stăpânesc. 

 Educația pe care am primit-o a contribuit ireversibil la modelarea personalității mele, atât din partea mamei cât și din partea tatălui. Cu toate frustrările pe care le-am adunat fiind copil, faptul că am avut ocazia să împart mediul cu frații mei m-a ajutat să devin o persoană altruistă, generoasă, mult mai responsabilă, tocmai pentru că am fost lăsată să am grijă de ei în nenumărate rânduri. 

Cu cât am crescut, am conștientizat că diferențele noastre sunt ceea ce ne fac speciali, indiferent de exasperanta competiție în care ne aflam. Am încercat să găsesc o balanță și să îmi reprim acest automatism de a mă întrece în orice cu frații mei, dar sunt și acum momente în care ne adunam toți, de sărbători, și ne surprindem ambiția de a demonstra cine e cel mai bun. Cine câștiga la rummy e cel mai deștept, cine știe cele mai multe despre x subiect… Ne certăm la jocuri de cultura generală și ne batjocorim, ”în glumă”, cu câte-o perla scoasă pe gură. Avem vârste foarte variate, de la 27 și până la 2 ani, dar natura umană nu încetează să se exteriorizeze.

M-am întâlnit adesea cu critici și batjocuri la adresa părinților mei pentru că am atât de mulți frați si surori, dar nu am luat nimic personal.

Sunt îndeajuns de cerebrală și ancorată în rațiune, încât știu că o fac din simplul fapt că ei au altă concepție asupra “familiei tradiționale”. Nu ei sunt vinovați, ci societatea, care le suprimă mentalitatea și o subjugă la păreri preconcepute, în linie cu standardele secolului XXI. În acest secol, în care familia este constituită din 2 copii, conflicte și ranchiună, sunt mândră să nu mă încadrez “normalului”, să îmi creez un “normal” al meu, în care aparțin unei familii mai mari ca o echipa de baschet.

Recommended Posts