fbpx

Ce s-a întâmplat când am avut curajul să spun NU hărțuirii sexuale la primul meu job

 In YOU inspirat de ei, YOU și prin ce trec alții, YOU si societatea

În clasa a 11-a m-am angajat pentru prima dată. Aveam 17 ani în momentul în care am decis să îmi caut un job, pentru că în perioada respectivă voiam să plec la studii în afară și îmi trebuia “work experience”. Bineînțeles că pe lângă asta, eram hotărâtă să îmi încep drumul și în lumea independenței, chiar dacă la vârsta aceea nu era neapărat cazul.

Așadar, am reușit să mă angajez la un restaurant foarte cunoscut din București, cu ajutorul alor mei, unde am lucrat aproape un an pe post de hostess (făceam rezervări, dădeam bilete de așteptare, conduceam lumea la masă, rezolvam probleme cu oamenii etc), adică, mai pe scurt, aveam foarte mult contact cu clienții (chiar primul). Deși pare că nu făceam mare lucru, era mult de muncă din simplul fapt că stăteam foarte multe ore în picioare, alergam de colo-colo, pe scări, la subsol și în salon, iar contactul efectiv cu sutele de clienți zilnic, mă extenua. 80% dintre aceștia erau străini, iar jumătate dintre ei nu știau engleză, ceea ce era și mai grav, în condițiile în care câteodată trebuia să le explic că au de așteptat pentru a prinde o masă sau că au voie să stea un timp limitat pentru că avem și alte rezervări și asa mai departe. De foarte multe ori stăteam minute în șir să explic, fără a mă înțelege cineva, ca mai apoi tot eu să fiu de vină. Partea bună este că am învățat puțină italiană și spaniolă. 

După câteva luni de muncă am știut că voi rămâne, totuși, să urmez facultatea în țară, dar nu am vrut sub nicio formă să revin la zilele în care trebuia să le cer constant bani alor mei, mai ales că era mereu vorba de sume destul de mari, pentru a ieși în oraș, plecări cu prietenii la mare/munte, banii zilnici de liceu, voiam să îmi iau și țigări, așa că am preferat să pot avea câțiva bani puși deoparte, măcar pentru micile mele escapade. Astfel, deși ei m-au rugat insistent să renunț, eu am ales să continui pe parcursul acelui an școlar. 

Nu pot să spun că îmi era ușor, lucram de obicei în weekend, iar pentru a-mi îndeplini țelul de sfârșit de lună, eram obligată să stau și câte 14 ore într-o zi, cu trei pauze dintre care doar una de masă. Erau zile când mergeam și în timpul săptămânii, după liceu, dar doar pentru 4 sau 6 ore. Cu toate acestea, nu am comentat negativ programul, pentru că știam că altă soluție nu exista pentru a-mi atinge numărul specific orarului de part-time. 

În schimb, am avut multe de comentat despre multe alte lucruri, dar în special clienții. Nu îmi venea să cred că oamenii pot fi așa de nepăsători, răi, puși pe scandal și de-a dreptul fără nici un pic de bun simț. Nu mai întâlnisem niciodată tipul acesta de comportament și nu mai fusesem niciodată tratată așa. 

Ca să dau câteva exemple: am fost înjurată, amenințată că voi fi dată afară de persoane care “aveau relații”, trasă de păr de clienți care nu mai aveau răbdare să aștepte, mi s-a cerut numărul de foarte multe ori, am fost invitată de către clienți străini la hotelul în care stăteau, au fost clienți care au urlat la mine cu tot aerul din plămâni și au existat multe momente în care vorbeam singură, în care îi rugam să aștepte, iar ei se așezau direct, în care îi rugam să se așeze undeva, iar ei se duceau complet altundeva (aveam rezervări de grupuri de sute de persoane, iar mesele trebuiau așezate într-un anumit fel).

Îmi amintesc odată când a intrat în local un grup de bărbați (se vedea că băuseră ceva înainte), iar unul dintre ei, a strigat de la intrare către mine “Ce țâte ai”, ca ulterior să se apropie de mine foarte brusc, moment în care eu am dispărut, am fugit efectiv în parte opusă (țin să menționez că eram îmbrăcată în uniforma de la muncă, care nu era provocatoare, ba mai mult, aveam o rochie până în pământ și un tricou pe dedesubt, pentru a-mi acoperi partea de sus mai bine).

Uitându-mă în urmă, regret că nu am spus ceva, că nu m-am apărat în vreun fel, regret până și faptul că nu i-am dat o palmă, dar aveam 17 ani, a fost prima mea experiență cu un asemenea comportament și chiar dacă prefer să spun că am fost diplomată, adevărul este că mi-a fost rușine, frică și m-am simțit extrem de intimidată. 

Am cerut de nenumărate ori ca unii clienți să fie dați afară sau măcar să li se atragă atenția, dar de același număr de ori, am fost ignorată. Problemă care, evident, era mult mai veche și amplă, pentru că sub nicio formă nu eram singura care pățea lucruri de genul acesta. Toți pățeam (majoritar femeile). 

Nu înțelegeam. Pur și simplu nu îmi dădeam seama cum un restaurant cu asemenea renume nu apela la conceptul de “selecție a clienților”. Creierul meu făcea un scurtcircuit în momentele în care se acceptau toate tipurile de atitudine, toate adresările și toate injuriile. 

M-am abținut și abținut și abținut, până când am explodat. 

Anual, la nivel de companie, se ținea o ședință cu toți angajații din toate restaurante de sub același brand, asta însemnând mii de angajați, plus directorii de restaurante, plus CEO-ul și acționarul majoritar. Adică toată lumea. 

La 7 dimineața eram acolo cu inima cât un purice, pentru că eram foarte emoționată, știind ce voiam să spun. După o oră în care s-a prezentat de către CEO minunatele lucruri și țeluri care s-au atins anul respectiv, după o oră în care am auzit cât multe fac ei pentru angajații lor și cât de încântați sunt de tot ceea ce îndeplinesc, după o oră în care mi s-au umplut urechile de toate aceste lucruri fantastice care se întâmplă în această companie, simțeam că voi vomita. 

La sfârșit a fost secțiunea de întrebări din partea angajaților și ni s-a spus că cea mai bună întrebare va fi premiată. Astfel au început întrebările despre salarii, mâncare, aprovizionare, distribuție și alte nimicuri, pentru că așa le consideram, fără a se pune niciun fel de problemă despre felul în care suntem tratați și ignorați. Nu mai puteam de nervi. Cred că a fost pentru prima dată în viața mea când am simțit că nu mă mai pot stăpâni. 

Așadar, în urma acestor întrebări nesemnificative, am auzit “ultima întrebare vă rog” și deși mi-a trecut o secundă prin cap că poate nu are rost să mă revolt în fața atâtor oameni, absolut tot din mine a cerut microfonul. 

Mi-am dres un pic vocea, care tremura, evident și m-am prezentat, am spus de cât timp lucrez (câteva luni, ceea ce era un nimic pe lângă majoritatea celorlalți angajați) și am început să înșirui absolut tot ce avem pe suflet. Amuzant este că îmi amintesc exact ce am spus, sunând cam așa:

“Mă numesc Anca Panait, am 17 ani și lucrez de 2-3 luni la x. În aceste câteva luni am fost înjurată, trasă de păr, amenințată că voi fi dată afară de către clienți, mi s-a vorbit extrem de urât și vulgar, dar nu s-a rezolvat niciodată nimic. Mă întrebam de ce la un restaurant cu un asemenea prestigiu, conducerea nu a apelat încă la a își selecta clientela sau măcar la a avertiza sau a da afară persoanele care ne tratează așa.”

S-a lăsat o liniște oribilă în sală, iar CEO-ul a spus “Bună întrebare, foarte bună întrebare, ce întrebare bună (câteva secunde bune)…….la aceste întrebări o să îți răspundă colega mea Z.” Nu mi-a venit să cred, pur și simplu nu avea niciun fel de răspuns sau argument. Nu se aștepta ca această problemă să fie ridicată vreodată. 

Această doamnă a venit în față și a început să spună cum că în momentul în care un client exagerează, cel mai bine este să nu mai avem contact cu el și să rugăm o colegă să îl preia. 

Din nou, îmi căzuse fața. Am ales să îi spun că înțeleg ceea ce propune, doar că în clipa în care ești acolo și se întâmplă unul din lucrurile menționate mai sus, nu prea ai cum să fii mereu diplomat și să accepți orice, chiar orice, până când vine altă colegă, căreia i se poate întâmpla același lucru, pentru că sunt anumiți oameni care pur și simplu nu pot fi stăpâniți. 

Dânsa mi-a spus că atunci când se încalcă o limită acesta va fi cu siguranță scos din incinta localului, iar eu, sătulă și gata-gata să mă așez și să renunț, pentru că nu mai suportam să aud “vrăjeala” și indiferența cu care este tratat subiectul, am răspuns pe un ton un pic mai ridicat   “Și care este limita?”. Moment în care din sală s-au auzit aplauze, multe aplauze și scandări, care mi-au demonstrat câți oameni se aflau în aceeași ipostază. Doamna respectivă, nu a mai spus nimic. Pur și simplu întrebarea mea puțin pertinentă a rămas în aer.

Normal că îmi tremura vocea, normal că mă bâlbâiam, dar în momentul acela tot ce a contat a fost că m-am făcut auzită. Am fost cea mai curajoasă versiune a mea de până atunci. Am făcut ceva ce trebuia făcut, cu toate că eram o puștoaică de 17 ani. Într-adevăr, am făcut asta pentru că nu depindeam de acel loc de muncă, nu îmi trebuia neapărat și eram conștientă că mulți colegi dintre ai mei nu își permiteau să riște să fie dați afară, așa că, nu știu exact de ce, m-am simțit cumva responsabilă față de mine, dar și de ei, să ridic aceste probleme. 

Am primit și o sticlă de vin pentru cea mai bună întrebare, pe care, evident, le-am dat-o alor mei. Nu voiam să văd așa ceva. Nu voiam să primesc nimic, voiam doar să se schimbe ceva.

Păcat că nu a știut nimeni să îmi răspundă, dar cu siguranță lucrurile nu au mai fost exact la fel, cel puțin până mi-am dat eu demisia. 

Astfel, acesta a fost un vis pe care am reușit să mi-l îndeplinesc. Să cer dreptate. Mi-a fost foarte greu înainte de a începe, dar acum, este unul dintre lucrurile pe care le-am făcut de care sunt cea mai mândră. 

În plus, faptul că mi-am păstrat o oarecare diplomație, că nu am răspuns la ură, cu ură, că nu am țipat, lovit, înjurat și că am ales să îmi rezolv problemele și frustrările prin comunicarea verbală, pașnică și calmă, care, totodată, mi-au oferit o anumită credibilitate și stăpânire de sine, m-au ajutat enorm în a-mi îndeplini țelul din ziua aceea, pentru că agresivitatea, ura și reacțiile impulsive, nu ajută la nimic. 

 

Îți suntem alături dacă ai nevoie de mentorat.

Call centerul de suport psihologic și de mentorat gratuit pentru adolescenți și tineri YOU operează de luni până vineri între 9:30 si 18:00, iar sâmbăta de la 9:30 la 14:00.

Te rugăm să ne lași un mesaj la adresa alin.andrei@you.com.ro cu numele, vârsta, descrierea situației cu care te confrunți si o adresa de email la care te putem contacta și vom reveni la tine în cel mai scurt timp.

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?