fbpx

Fostele tale iubiri merită să te gândești la ele

 In Sănătate emoțională, YOU cu tine, YOU inspirat de ei, YOU și prin ce trec alții, YOU si societatea

Astăzi de dimineață, o prietenă din București cu care nu am apucat sa mă văd de mult timp, m-a întrebat simplu: cum stai cu dragostea, te-ai împăcat cu fostul? Întrebarea asta atât de banală, care am uitat că poate exista în tot rulajul ăsta de emoții conflictuale și sub presiunea din jur că trebuie să extermin ceva ce am iubit, a fost ca o mângâiere. Mi-am dat seama că eu nu mai sunt eu și nici nu mai pot scrie așa cum o făceam, atâta vreme cât în viața de zi cu zi îmi cenzurez trăirile interioare.

Suntem o cultură înverșunată să ne patologizăm fostele iubiri până când devin inamicii noștri. Persoana asta e bolnavă mintal, îți spun prietenii uneori. Se leagă de nesiguranțele tale, sunt niște nenorociți, uită-i pentru tot restul vieții. Uneori vorbim astfel cu prietenii noștri pentru că ne deranjează cum poveștile lor distructive se repetă la infinit, și sperăm să le punem niște proverbiale bețe în roate și să îi facem să meargă odată mai departe.

Poate că, dacă le-am face clar că acel bărbat sau acea femeie ar face pe oricine mizerabil, credem noi, poate că atunci prietenii noștri se vor trezi dracului odată și își vor vedea de viață. Dar, așa cum e nevoie să deplângem complet moartea cuiva apropiat (pentru că dacă sărim etapa asta vom sta deprimați un timp nedefinit fără să știm de ce), e nevoie (uneori) să recunoaștem, în compania prietenilor sau a familiei, cât de mult ne pasă de fapt de cineva care suferă. E nevoie să fim vulnerabili și să spunem cu voce tare Încă vreau lucrul ăsta foarte mult, chiar dacă știu că îmi provoacă durere. Încă se simte trist, pentru că încă vreau persoana asta, cu toată dragostea și validarea ei. Și încă simt rușine legat de cât de mult îmi doresc asta. 

Personal, sunt un om care nu poate merge mai departe până când nu sunt complet deschisă și vulnerabilă cu privire la un lucru care mă macină. Atâta vreme cât mi-e rușine cu emoțiile mele, nu le pot elibera.

Uneori nu pot trece peste ceva care mă bântuie până când nu recunosc cu voce tare, de mai multe ori, în fața mai multor oameni, exact cât de inexplicabil de confuză și rușinată mă simt de iubirea pe care o am față de o persoană sau o prietenie care nu funcționează. Nu e neapărat eficient. Nu toată lumea e de acord. Dar, cu toate astea, e povestea mea și trebuie să o spun. 

Știm cu toții ce detestă cel mai mult prietenii și familiile noastre: când părem blocați. Vor să trecem rapid peste partea în care simțim emoții și să ne vedem odată de viață. Dar, chiar și atunci, o parte din mine se încăpățânează să simtă emoția respectivă, să o scoată la lumină și să îi lase pe toți să o privească, înainte de a o da uitării. Din asta trăiesc, din asta îmi câștig existența. Fac asta pentru că îmi doresc să fie OK pentru toate mulțimile de presupuse foste prietene nebune și bărbați hiper sensibilizați să își dea deoparte frica de a fi cine sunt, și să poată spune: Prietene, asta mi se întâmplă așa cum ți se întâmplă și ție și nu înseamnă că am luat-o razna. 

Așa că, hai să încercăm să nu ne fie rușine cu ceea ce simțim. Spune-ți ție și oricui te va asculta că sentimentele prin care treci sunt reale, și deplângi ceva real, care, cel puțin pentru tine, a însemnat ceva. Spune-le prietenilor tăi că pot privi cealaltă persoană, pe fostul sau pe fosta, ca pe o viperă, și nu îi învinuiești pentru asta. Dar ceea ce ți s-a întâmplat a fost o parte semnificativă din viața ta care a dispărut, și asta doare. Încă vrei ceva care nu e bun pentru tine, în ciuda celor mai bune intenții.

Și, da, după ce spui tot adevărul pe care îl conții și te afirmi ca o persoană sensbilă, cu o inimă uriașă, într-adevăr poți încerca să îndepărtezi acel om din gândurile tale zilnice și din lacunele pe care încerci să le umpli cu răspunsuri, și să încetezi a îl sau o mai folosi ca pe un mijloc de a-ți confrunta provocările emoționale. Dar nu face asta fără să recunoști compasiunea care se reflectă asupra lor.

Încearcă să iubești, data viitoare, pe cineva care te vede clar, fără să se uite în altă parte. Fă loc pentru cineva care nu îți promite o evadare din viața reală.

Obsesia pentru un romantism pe care-l vezi doar în filme reflectă mecanica relațiilor tale cu oameni care sunt nepotriviți pentru tine din toate punctele de vedere, și e un remediu rapid pentru a-ți ascunde adevărata fire fragilă și puternică în același timp de ochii lumii.

În opoziție cu asta, acceptă ceea ce ești acum, o persoană rănită care traversează momentan un prezent dureros. Unii oameni nu învață să facă asta niciodată.  Iartă-ți fantomele și lasă-le să bântuie pe altcineva. Nu e așa amuzant să fii o fantomă, oricum. Iartă-i. Varsă niște lacrimi dar lasă-i să plece odată pentru totdeauna. 

Și de aici încolo, amintește-ți că dragostea reală nu trebuie să arate ca o fantezie. Dragostea reală se simte la fel ca viața reală, dar o viață reală în care într-un final ai loc să fii cine ești cu tot ceea ce reprezinți.

Dragostea reală e o serie fabuloasă de manevre, accidente mai mult sau mai puțin fericite, greșeli enervante, bucurii și dorințe și îndoieli și temeri, dar și pace și fericire.

Când ești îndrăgostit și vezi cealaltă persoană cu intenția reală de a te iubi, aici, în lumea asta complicată și turbulentă, așa cum e ea, îți dai seama că idealul nu e să gravitezi în jurul cuiva care are calități magice care te țin pe termen nedeterminat călcând pe coji de ouă în încercări infinite de a le ghici gândurile. Și când accepți pe cineva care te acceptă cu bune, rele și ciudățenii, cu grație și cu răbdare, se simte bizar și frumos și înfricoșător.

Dar nu este o vacanță de la lumea reală.

Nu e nici un film atent regizat în care toate luminile sunt pe tine.

Nu apuci să fii eroul sau eroina acestui film perfect, ci doar un om cu nevoie, emoții, cu probleme, iar asta e, în lumea reală, suficient.

 

*Acest text a apărut inițial în revista Glamour (2018)

Recommended Posts