fbpx

Scrisoare pentru toate adolescentele din lume care se simt urâte

 In Sănătate emoțională, YOU cu tine, YOU și prin ce trec alții, YOU si societatea

Câtă vreme am fost copilă, adolescentă, elevă – cu alte cuvinte cât timp am mers la școală, până la facultate, am suferit din cauza bullying-ului. M-am simțit urâtă, prea slabă, prea mică, insuficientă, pusă la colț, și mi-a luat o bună parte din tinerețe să mă acomodez cu realitatea mea, să înțeleg că nu sunt greșită, și că felul în care arăt, vorbesc, mă îmbrac, gândesc sau exist nu reflectă opiniile dureroase ale celor din jur (în special ale fetelor), ci strict persoana care am devenit. 

„Ești proastă”. „Ai cercei de babă.” „De ce te îmbraci la fel în fiecare zi?” „Părinții tăi n-au bani?” „De ce nu ai bani?” „De ce nu-ți pui silicoane?” „Dacă te prind, te rup în bătaie. Marș de aici!” sunt doar o parte dintre vorbele cu care am fost nevoită să învăț să trăiesc în adolescență, în gimnaziu, în liceu.

Dacă rezonezi cu mesajele acestea, și le adresezi altora, află că shaming-ul și bullying-ul au rădăcini puternice în rușinea și inadcvarea pe care le simți chiar tu, cel sau cea care le emite, și că asta e o variantă comodă de a te simți neînfricat și superior în fața altui copil. Dacă le-ai primit, la rândul tău, află că nu e necesar să le tolerezi, și că internalizarea lor îți va face mai mult rău decât pe moment. Află că nu e vina ta.

Află, mai ales, că nu ești ceea ce cred sau spun colegii și colegele tale, și că poziția de outcast în care școala te plasează acum, se va inversa cu totul în momentul în care vei părăsi acel mediu. Într-o zi, probabil, ca și mine, vei scrie despre asta, și te vei simți ok cu asta, mai ales pentru faptul că în vârsta adultă, acei colegi nu vor mai avea puterea să te rănească, iar alți oameni care vor încerca să te rănească se vor confrunta cu faptul că vei ști să îți iei apărarea și că nu te vei teme de asta.

Eu m-am născut rățușca cea urâtă, și vreme de douăzeci de ani, tot așa am continuat să fiu. Știți cum e, în școală ești un nimeni, și atunci, chiar nimeni nu catadicsește să-ți arunce un cuvânt. Dar privirile, privirile sunt neîndurătoare. Mai tăioase decât cuvintele, mai reci decât sloiurile de gheață la Marea Nordului, toamna. Eu am încercat să merg cu turma, dar turma mi-a rămas mică, a rămas în urmă, până când a devenit doar un contur, doar un punctuleț precum cele pe care și le făcea Twiggy cu tușul sub ochi.

Eu am încercat să îmi rujez buzele, să port roșu, am încercat să ascult muzica generației mele, Kiss FM, Radio ZU, manele, am încercat să port discuții despre flori, fete și băieți, uneori chiar despre modă, frumusețe și tendințe.

M-am străduit din răsputeri chiar să zâmbesc când toată lumea o făcea și să adopt expresii de vocabular elitist pe care unii oameni le rumegau cum rumegi ceapa rămasă prin dinți de la un sandviș vegetal. Am încercat să fiu plăcută, admirată, nu am mâncat uneori de emoție și am băut ce beau și alții, doar de dragul de a fi îndrăgită.

Eu nu am reușit să mă integrez și nici nu cred că mi-a fost dat să perseverez pe scara bunăstării sociale în tinerețe, așa cum ne e dată ea astăzi, cel puțin.

Până la urmă, însă, n-am mai încercat să fiu altcineva.

Pentru că de la frumos te poți întoarce numai la urât, veșted și scorojit, cu toate intervențiile terapeutice de ultimă generație, însă de la urât te poți cățăra, ca viermele, numai spre frumos. Din beznă nu poți urca decât spre lumină. E o lumină plăcută și nu are nimic de-a face cu încrâncenarea de a dori să ai, să iei, să ții sau să subziști. Cu traiul din tipare sau cu năzuințele de carton, cu bronzul de salon, cu cărțile citite pentru că-s la modă, cu hainele îmbrăcate pentru că zice ELLE, cu teribilismul neo-adolescentin, cu contractele de iubire prestabilită.

Dar sunt vanitoasă, în pofida acelor mici sau mari rifturi care ne consumă cotidianul. Abia aștept să împlinesc 35 de ani, lumea (şi o parte însemnată din lumea literară) spune că e singura vârstă la care femeile devin cu adevărat frumoase.

Recommended Posts