fbpx

Dacă lumea va intra din nou în carantină, nu vreau să o petrec altfel decât lângă prietenii mei

 In YOU cu tine, YOU inspirat de ei, YOU și prin ce trec alții, YOU si societatea

Sunt unul dintre acei pământeni pe care COVID-19 i-a prins complet singuri acasă, așa că a trebuit să mă descurc precum Kevin (din “Singur acasă”), pe cont propriu, cu starea de urgență, cu izolarea și distanțarea socială, cu toate stările de spirit nebănuite care derivă din asta, și în plus (au!) cu pierderea câtorva relații semnificative. Până una alta, am supraviețuit, ba chiar mi-am descoperit și câteva super-puteri, dacă e să le numim așa, despre care vorbesc azi, la patru luni de la momentul în care am intrat cu toții într-un scenariu distopic. 

Carantina mi-a relevat câteva lucruri importante, pe care am ales să le descriu, acum, la finalul primelor șase luni din unul dintre cei mai ciudați ani pe care i-am experimentat:

Uneori, distanța bate viața

Se face că, la scurt timp înainte de pandemie, un băiat de pe un alt continent și cu mine ne-am văzut, ne-am plăcut, și am decis să încercăm să ne mai placem preț de încă o lună, după ce el s-a întors în țara lui, unde nu a mai ajuns nici măcar în orașul lui, pentru că a rămas blocat în carantină într-un sat de pe coasta de est a Americii – și cu familia lui, și cu virusul. Acum că am spus toate astea dintr-o suflare, reiterez că, deși o Ioana mai tânără din mine ar fi militat pentru relații la distanță, uneori, atunci când viața, sănătatea publică, (in)disponibilitatea emoțională, incertitudinea, și guvernul Trump se așază între un om și un altul, orice relație poate deveni nu doar la distanță, cât și distantă. 

Pentru mulți alți oameni, indiferent de vârstă și de geografie, pandemia a însemnat pierderea unor relații romantice semnificative, a accelerat despărțiri, divorțuri și a îndepărtat oameni care au realizat că, pentru un timp indefinit, nu se vor mai putea vedea. 

Și pentru că o despărțire pe Skype este cu mult diferită de una face-to-face, și chiar mai cutremurătoare, dar cumva, simultan, extrem de bizară și nenaturală, comparativ cu una prin sms sau e-mail, am navigat acel moment – primul de acest fel pentru mine – cu o stare de spirit stranie, undeva între denunțarea unui contract de muncă prin telefon și luatul la nevedere de la o hologramă.  

Dragostea înseamnă și să poți trăi complet (de unul) singur

Dincolo de temerile fundamentale de boală, de moarte, de pierderi materiale și de a rămâne blocați în locuri neprietenoase, avem, ca oameni, teama universală de a rămâne complet singuri. Nu e atât de greu să trăiești singur, cât să navighezi independent de absolut orice alt factor extern viața, zi după zi, avându-te, adesea, doar pe tine ca prieten, ajutor, camarad, administrator al vieții și muncii, și…erou. 

Dragostea nu înseamnă că trebuie să accepți să ai o existență mizerabilă de unul singur, să îți spui că tu nu mai poți, sau nu mai vrei, sau nu mai meriți, experiențele bune, generoase și frumoase pe care viața le poate oferi, în ciuda adversităților. Nu înseamnă nici măcar că trebuie să îți placă o situație sau alta în care ești.

Înseamnă, însă, ca atunci când știi că, momentan, doar pe tine te poți baza, să respecți și să venerezi acel corp, acea minte, acea inimă care bate în tine în pofida poverilor aduse de COVID-19, de separarea fizică de cei mai iubiți dintre pământenii tăi, de alte continente sau chiar de parcul de la colț, de un viitor incert, și să le iubești ca pe ochii din cap. 

Să îți dai o îmbrățișare de unul singur atunci când nimeni altcineva nu e acolo, la finalul unei zile complicate emoțional, să îți dai voie să plângi, să râzi, să dansezi, uneori să nu faci absolut nimic, și când vine acea voce neliniștitoare care spune n-ai făcut nimic, n-ai făcut de-ajuns,  să o rogi frumos să te lase în pace. 

Nu toate prieteniile rezistă în timp

Există două maxime de viață: 

Oamenii se schimbă. 

Oamenii nu se schimbă. 

Personal, am învățat că oamenii se schimbă chiar și atunci când au impresia că nu s-au schimbat deloc. Totul se schimbă. 

Gusturi, preferințe, toleranțele la alimente, culoarea părului, calitatea mirosului, competențele inimii de a înfrunta balaurii vieții, abilitățile de a negocia, comunica și trasa granițe, chiar și cu noi înșine.

Prietenii se schimbă și ei, în timp, și uneori ne dăm seama că ne-am jucat rolul unul în viața celuilalt și că putem merge pe drumuri diferite de aici mai departe, lăsând, după caz, loc sau nu de bună ziua. 

Etapele dificile din viață testează elasticitatea prieteniilor și viteza lor de reacție sau de perdiție. 

De aceea, cu sau fără o carantină, cu anii, multe prietenii se pierd.

Dar altele se transformă în familia de care avem nevoie

Sunt singurul copil al unei familii mici, formate din doar doi alți membri. Trăiesc, din fericire, la doar 3 ore distanță de ei, în mod normal, și din păcate, foarte departe, în circumstanțele curente. În autoexilul meu de expat din ultimii aproape șase ani, am încercat să reunesc, din oamenii de încredere, din oamenii buni, importanți pentru viața mea, o familie adoptivă. Iar toată povestea cu Corona a făcut, cumva, ca această familie să existe, nu doar în plan ideatic, întru totul. În ultimele patru luni, dinamica cercului meu de prieteni s-a modificat simțitor. Am început să revăd săptămânal oameni pe care îi vedeam anual. Am creat o convenție prin care să ne facem reciproc cumpărăturile în caz de boală. Ne-am văzut des, tot mai des, cu măsurile de siguranță de rigoare, și poate că cel mai înduioșător moment a fost cel în care o prietenă mi-a spus Dacă te îmbolnăvești, eu am să vin să locuiesc cu tine, să mă izolez cu tine. Similar, alți prieteni au venit și m-au răpit cu mașina lor pentru a mă duce la ei acasă, ca să petrecem timp împreună în siguranță, dar nu înainte de a face un ocol generos, pentru ca eu să pot vedea, după o lună de izolare, centrul orașului, și râul sclipind în soare, pentru prima dată în acest an. Atunci m-am simțit iubită, și acasă, indiferent de starea vremii, sau a lumii.

Fiecare psihoterapeut are nevoie de un alt psihoterapeut

Lucrez cu YOU., care are în grijă sănătatea mintală a adolescenților români și din Republica Moldova. Este un job sensibil, și dur, pentru că perioada COVID-19 a însemnat o expunere mai amănunțită decât în mod obișnuit a vulnerabilităților sistemului de sănătate publică și a stării psihologice generale a populației. Am parcurs povești frumoase, și povești de groază, discutând cu unii dintre tineri. Îmi este, încă, mai teamă de un cutremur din România decât de COVID, însă realizez că mulți dintre cei foarte tineri nu știu ce înseamnă un cutremur precum cel din 1990, când eu aveam 3 ani, și pe care mi-l amintesc complet, dar știu, în schimb, ce înseamnă să nu poți merge la școală, să fii blocat în casă cu un părinte violent și să fii abuzat fără cale de ieșire. E și ăsta un alt fel de cutremur. 

Lecții despre iubire de la o plantă de apartament

Din mai, îngrijesc o plăntuță de busuioc care crește într-un ghiveci de supermarket, pe un pervaz cu vedere spre est. Faptul că plăntuța continuă să crească, în timp ce o ud cu seriozitate, și mănânc, simultan, din ea, aproape zilnic, este ceva nou și aproape mistic: îmi arată că am reușit – dacă nu cu mulți oameni, măcar cu o altă formă de viață – o relație de iubire perfect sănătoasă, reciproc respectuoasă și hrănitoare. Ceea ce vă doresc și vouă. 

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?