fbpx

Despre cum să îți accepți și iubești propriul corp (considerat gras)

 In Sănătate emoțională, YOU cu tine, YOU inspirat de ei

Să te simți bine în propriul corp acum: nu când vei slăbi sau vei avea pătrățele. Dar cum să-ți iubești corpul când gâfâi după 10 minute de mers sau tocmai ai înfulecat un burger? Ferească sfântul ce alegeri ai face dacă nu ai ține cu dinții de acel număr arbitrar de kg care te bântuie asemeni unui spectru, convinsă că doar atunci viața se va așeza și, în sfârșit, vei putea răsufla ușurată a împăcare cu sinele.

Bună! Numele meu este Alina. Am 34 de ani și mi-am urât corpul pentru o bună perioadă din viața mea.

Numele meu ar fi putut să fie, la fel de bine, Maria sau Ioana sau Elena. Și ar fi putut să fie și Ionuț, cred, sau Mihai, dar trăiesc într-un corp de femeie CIS și mă identific drept una și nu pot să vorbesc decât din această perspectivă. Vorbesc la feminin dar oricine se poate identifica în mesajul meu. Aș fi putut avea 56 de ani sau doar 12 ani. Am auzit copile de 9 ani plângându-se că sunt grase, nu că le-ar plăcea să mănânce mai sănătos sau să facă mai multă mișcare. 

Ce înseamnă să fii gras? Câte kilograme sunt prea multe? Cine hotărăște și de ce las pe altcineva să hotărască cum trebuie să arate corpul meu ca să mă simt bine în el?

Care este vârsta la care ai internalizat că numărul de pe cântar este cel care dictează valoarea de sine?

Eu mă uitam la Tânăr și neliniștit (telenovela aia la care încă se uită bunică-ta) când am realizat că mai toate femeile din serial arată la fel: filiforme și foarte aranjate, indiferent că treceau printr-un tumult emoțional sau se păruiau. Mai rău, am conștientizat că eu niciodată nu voi putea arăta astfel, dar asta nu m-a împiedicat să încerc ani la rândul. Am experimentat de la dieta cu supă de varză și alergat cu zece rânduri de haine pe mine la dieta de detoxifiere promovată de Beyonce, aia cu lămâie și turmeric. 

La un moment dat am scăzut la 57 de kg și mă felicita lume. Dar înțelepciunea populară zicea ca numărul ideal este înălțimea – 110, adică 45 de kg în cazul meu. Nici înțelepciunea populară și nici BMI nu țin cont de masa osoasă și musculară sau de rasă. 

Cum ar suna un dialog onest despre slăbit:

  • Vai cât ai slăbit! Cum ai reușit?
  • Metoda clasică: un ciclu repetitiv de dietă restrictivă urmată de binge eating, apoi autoînvinovățire pentru cât de lipsită de voință și de motivație sunt și de la capăt. Costul: stimă de sine + un pic de sănătate mentală, probabil și fizică, pentru că se creează dezechilibre hormonale și când supui corpul unor astfel de atacuri de anxietate și ură de sine, nu are cum să fie bine. Dar primesc confirmări zilnice că ce bine arăt și asta este tot ce contează!
  • Pentru ce vrei să slăbești? 
  • Pentru că numai așa pot să-mi găsesc un partener care să mă iubească. Doar slabă pot să am succes. 

Dar ce mă ținea în acest ciclu repetitiv (loophole from hell cum l-ar numi Mark Manson) nu era  lipsa de voință sau motivație, care este oricum limitată. Auto-sabotajul este rezultatul firesc al alegerii unui stil de viață nesustenabil pe termen lung. Auto-sabotajul este și confirmarea unei credințe personale adânc înrădăcinate că nu merit să fiu iubită pentru că:

Vezi, iar nu ai reușit! Iar ai dat-o-n baltă! Nu ești în stare de nimic! Ești doar o grasă scârboasă care se păcălește singură! O impostoare!

Îți sună familiar un astfel de dialog interior?

Îți trimit o îmbrățișare virtuală.

Când recitesc pasaje scrise în astfel de momente de angoasă emoțională, mi se rupe sufletul de tristețe pentru Alina care le-a scris.

Obișnuiam să-mi zic că aș da ani din viață doar pentru o zi de trai într-un corp slab. Acum îmi dau seama că ce îmi doream, de fapt, e să fi știut ce înseamnă să ai un corp acceptat de societate. Doar că acest ideal e în continuă schimbare și, oricare ar fi el, îl văd drept echivalentul contemporan al corsetelor din perioada renascentistă care limitau foarte mult libertatea de mișcare a femeilor. Este un dictat menit să ne mențină preocupate de cum ar trebui să arătăm și să funcționăm în această lume în loc să hotărâm noi pentru noi ce înseamnă acest lucru.

Să fie vreo 5 ani de când am început să repar relația cu mine și 9 luni de când, într-adevăr, am început să-mi dau voie să mă simt bine în propriul meu corp.

La început de 2020, după încă o alegere romantică eșuată, mi-am zis stop-joc, merit mai mult și voi începe să fac alegeri din iubire și nu pentru iubire

Asta a însemnat să încep să vindec relația cu mâncarea pe care întotdeauna am folosit-o ca panaceu emoțional. A însemnat să-mi formez o rutină în ce privește mișcarea fizică pentru că aveam perioade intense de urcat munți și mers zilnic, intercalate cu zile întregi de zăcut pe canapea. 

Tot mai des, când mă uit în oglindă, ce simt este recunoștință. Acest corp, pe care l-am neglijat și abuzat atâta amar de vreme, mi-a fost mereu alături și nu m-a lăsat la greu. În acest corp am urcat munți, am pedalat mii de km, am avut parte de sex bun și de experiențe fantastice de care voi povesti pe viitor. Datorită acestui corp scund de 155 cm și cu rotunjimi mai mult sau mai puțin pufoase și nu în ciuda lui.

Încă mai am momente în care mă simt ca un câine alergându-și coada. Pentru că vindecarea relației cu propriul corp, ca orice proces de vindecare emoțională, nu este unul liniar, ci este clasicul doi pași în față, unul sau doi sau trei pași în spate. Încerc să practic compasiune și răbdare pentru că durează formatarea unui identități de grasă care se urăște pe sine și crede, la nivel celular, că nu merită iubire. 

Obsesia mâncatului sănătos și a practicării sportului pot fi expresii ale aceleeași neacceptări și lipse de iubire a sinelui și pot fi și mai insidioase pentru că sunt percepute ca acceptabile de către societate. Dar practicate ca pedeapsă rezultatul este același: ură de sine și valoare de sine scăzută.

Stima de sine ≠ Valoarea de sine

E normal să ai momente când te simți prost că nu îți stă părul fix cum ți-ai dori sau că un coș galben tronează fix între sprâncene, dar nici cum îți stă părul și nici numărul de pustule nu îți afectează valoarea ta ca om. Ești valoroasă prin simplul fapt că exiști și nu datorezi nimănui să arăți într-un anumit fel, dar îți datorezi ție să faci alegeri în acord cu propriile tale valori, alegeri sănătoase pentru tine și corpul tău, alegeri care nu sunt întotdeauna ușoare dar a iubi, inclusiv pe sine, vine și cu alegeri inconfortabile. Mi-ar fi mai simplu să mă uit la un serial pe Netflix decât să scriu aceste cuvinte. Dar, din iubire pentru mine și încredere că mesajul meu este important, aleg să rămân în fața tastaturii. 

Încă devin defensivă când femei, pe care și BMI le clasifică în parametrii greutății ideale, exclamă că vor să slăbească, când dintre prietene care cântăresc cât pulpa mea dreaptă se plâng că sunt pufoșele. Devin defensivă și doar dacă se vorbește despre slăbit. De ce? Pentru că astfel de discuții le simt drept ecoul propriei mele credințe adânc înrădăcinate că a fi gras = non-valoare, grasele nu merită apreciere sau iubire. Este responsabilitatea mea să vindec această rană, indiferent de cum am căpătat-o. Încerc să mă simt acasă în corpul meu, și nu ca un străin în chirie; să construiesc un spațiu interior în care mă simt validată, acceptată și apreciată pentru că ”acasă” astfel de nevoi ar trebui să le împlinească.

Ce lucruri, ce experiențe ți-ai refuzat pentru că te consideri prea grasă? Uite niște exemple de cum se poate să urci munți, să fii influencer sau să fii maratonistă într-un corp gras. Singurele limite pe care nu le putem depăși sunt cele pe care ni le impunem noi însene.

Ilustrații originale de Alina Ene

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?