fbpx

Am mers singură pe bicicletă până în Indonezia ca să aflu ce înseamnă “Acasă”

 In YOU cu tine, YOU inspirat de ei, YOU și prin ce trec alții, YOU si societatea, YOU si vocatia pasiunea deci cariera

De fiecare dată când mi se zice că ce curajoasă sunt mă încearcă sindromul impostorului. Mă uit la fricile pe care le car în spinare și răspund: ”Aha…”

Curajul vine în multe forme însă. 

În Martie 2020, ca pentru mulți alții, lumea mea s-a redus la pereții unui apartament, dar un apartament pe care nu-l iubesc, în orașul în care m-am născut și de care am încercat să scap toată viața de adult. Nu am căutat să-mi fac rădăcini în altă parte pentru că încă nu am găsit solul pe care să-l simt ca ”acasă” și ce rost are să plătesc chirie când stau oricum atât de puțin locului? 

A trebuit să accept ce știam deja: pentru mine cel mai mare act de curaj a fost să pot sta locului, să plonjez în interior fără să mă prăbușesc. Poate așa voi găsi solul fertil pe care să îmi construiesc inefabilul ”acasă”. Nu e ușor când te macină dorul de ducă și în același timp să vrei să te așezi și să îți găsești locul.

Aș vrea însă să vorbesc despre curajul de a pleca la drum ca femeie și nu oricum, ci pe bicicletă și nu cu oricine, doar eu cu mine și nu până aici în țara vecină, ci un pic mai departe, niște câteva mii de kilometri mai departe.

În iunie 2014 am plecat pe bicicletă din fața blocului cu direcția Indonezia. Am ajuns pe două roți până în Tehran, Iran, de unde am zburat în Kuala Lumpur, Malaezia. Câteva pedale mai târziu am ajuns în Singapore de unde m-am îmbarcat cu direcția Jakarta. Să călătorești trei zile pe vapor nu e deloc romantic, nu dacă le petreci la cală, împărțind același spațiu cu zeci de alte suflete și pe două picioare, și pe patru și cu antene.

*Nu știu cum e să faci tot drumul până în Indonezia doar pe bicicletă. Odată ajunsă în Sumatra de Vest, destinația finală a acelei călătorii, cam fiecare interviu pe care l-am dat avea în titlu cum că aș fi pedalat întreaga distanță. Și deși cei 5171 de km nu erau de  neglijat, mă simțeam ca elevul prins cu minciuna și nevoit să se justifice. Sindromul impostorului s-a activat, iar eu am renunțat să mai dau interviuri. Am început să vorbesc din ce în ce mai rar despre experiență, până am tăcut de tot.

Vreo trei ani am trăit în Indonezia, trei ani în care am urcat munți, călătorit și trăit cu localnici, am învățat limba cât să mă descurc într-o conversație banală; în care am iubit și suferit ca un câine; trei ani în care am cunoscut îndeaproape depresia deconectării. Au fost trei ani în care am vorbit prea puțin deși aveam atât de multe de spus, dar am tăcut de frică, fiind convinsă că nu am nimic relevant de spus, convinsă că nu e nimeni să mă asculte.

În 2017 am revenit în România și am apăsat iar butonul de reset. Timp de doi ani mi-am canalizat toate energiile să transform dorul de ducă în profesie. Anul acesta ar fi fost anul confirmării în noul rol profesional de tour leader. Între timp am continuat să tac și mai cu spor, dând din casă prea rar și inconsistent ca să conteze.

Pe timpul carantinei mi-am făcut curaj și am deschis gura la sacul cu povești care începuse să atârne greu în spinare. Cuvintele nerostite apasă ca niște promisiuni nerespectate. Iată-mă în rol de povestitor. Ai citit până aici și parcă n-am spus nimic încă.

86 de zile a durat periplul pe bicicletă. M-am pornit pe 4 iunie din Focșani și pe 28 august am ajuns în Jakarta: 60 de zile de dat la pedală și 26 de zile de odihnă. Din cele aproape trei luni pe drum, 3 zile am pedalat în România, 4 zile în Bulgaria, 22 de zile prin Turcia, 6 prin Georgia, 9 în Armenia, 24 de zile de Iran, în Malaezia 13 zile, iar Singapore 4 zile. 

Traseul pe care mi l-am propus inițial cuprindea și Tailanda. Când am ajuns în Iran eram deja obosită de ritmul care mi se părea pe repede-înainte-să-văd-cât-mai-multe-să-nu-care-cumva-să-ratez-ceva. Mă odihneam la câte 5-10 zile și nu mai mult de o zi. Așa că după epuizanta Armenie mi-am zis că e cazul să încetinesc pasul, să scap de FOMO și să mă bucur de Iran. Așa că după Tabriz (Iran) am schimbat traseul. În loc să pedalez direct înspre Tehran, pe vechiul drum al mătăsii, l-am întrebat pe un olandez care își  făcuse traseu de-a lungul Mării Caspice, dacă îl pot însoți. Așa că am adăugat niște sute bune de km și nici nu pot zice că știu ce înseamnă să pedalezi solo ca femeie prin Iran. Dacă îl lași, drumul te vindecă și de astfel de orgolii.  

De ce a fost epuizantă Armenia? E doar munți! Armenia a fost țara celor mai:

  • grele urcări și celor mai frustrante coborâri pentru că nu mi-am permis să-mi satisfac pofta de gonit la vale din cauza asfaltului vălurit și găurit
  • frustrante experiențe în trafic: mașină depășind mașină depășind mașină; ieșit în decor pentru că altfel ar fi însemnat coliziune directă 

A fost țara în care am cunoscut starea aia de bine cu mine, în care simți că toate se așează ca într-un puzzle. Exploram defileul Podul Diavolului, situat sub mănăstirea Tatev, la care am ajuns cu telecabina, fiind cel mai lung traseu de gen din lume, Wings of Tatev. Motivul pentru care mă oprisem în Tatev a fost pentru că mi-am dat voie să iau o pauză, să accept că nu pot și nu vreau să mă forțez să acopăr cei nu știu câți km pe care mi i-am propus pentru acea zi. Așa că m-am hotărât să fac autostopul și cînd șoferul m-a întrebat încotro am zis Tatev, care nu era plan pentru că ar fi însemnat un ocol. 

Și tot în Armenia mi-a fost cel mai frică, fix înainte de granița cu Iran, pe o urcare grea și frustrantă, cînd o mașină s-a oprit la vreo sută de m în fața mea și cel din dreapta șoferului a scuipat înspre mine. Privirea lui încărcată de ură m-a oprit locului și nu m-am mișcat până nu s-au pornit.

148 sunt cei mai mulți km pedalați într-o zi: plat și plictisitor, între Samsun și Ordu, în Turcia. Viteza maximă atinsă: 71.1 Km/h, tot în Turcia unde asfaltul este impecabil. 

Am dormit 20 de nopți la cort, din care 4 le-am petrecut în “sălbăticie”, adică departe de ochi de om (de care să știu). Sunt așa puține la număr pentru că cea mai mare temere a mea la drum e genul ăsta de campare solo.

De 4 ori am plătit pentru cazare: o noapte de camping în Vama Veche (vroiam duș și WiFi); o noapte la o pensiune în Akhalkalaki, Georgia; două nopți în Malaezia: la un hostel în Mersing, respectiv (o bombă de) hotel în Johor Bahru.

2500 – 3000 de euro cred că e suma aproximativă la care au ajuns cheltuielile. Din păcate n-am ținut o evidență riguroasă. Banii au venit din sponsorizări, o campanie de crowdfunding și vânzările Coolta, propriul brand de fashion (!). O parte s-au dus pe echipament. Nu aveam nimic în afară de bicicletă, la care oricum am schimbat mai tot. Din suma asta, cu 500 de euro am plecat la drum. Cheltuielile au fost mai mari de atât: pe haine (În Iran a trebuit să îmi schimb garderoba), pe două telefoane noi, intrări pe la chestii și chiar taxi (!) 

50 este numărul de nuanțe de bronz pe care le-am căpătat și așa se va numi și romanul meu de călătorii (când voi apuca să-l scriu).

7 este numărul de kg slăbite. Am recuperat o parte din ele în Iran. Atât de mult și atât de bine mi s-a dat să mănânc în țara asta că n-am putut refuza și nici nu m-am putut abține. Mi s-a spus că nu e nevoie să termin tot din farfurie și am fost întrebată și cum de sunt grasă, la cât pedalez zilnic. Tot în călătoria asta am început și lungul drum al acceptării propriului meu corp, indiferent de numărul de kilograme. Șase ani mai târziu încep să văd roadele. Potrivit IBM tot grasă sunt, dar sunt o grasă conștientă cu valoarea mea ca om nu este dată  de un număr pe cântar

De două ori mi s-a propus (explicit) sex la margine de drum. Spuneți-mi voi ce ar face pe unul să creadă că fătuca aia transpirată toată și cu fața schimonosită de efort ar presta servicii din portieră în portieră…

Două sunt căzăturile cu bicicleta, ambele în Turcia. 

În 5171 de km am făcut o singură pană, și nici pe aia n-am rezolvat-o eu. Întâmplarea a făcut că eram lângă un service de mașini și pentru aproximativ 2 Euro am zis că merit să mă odihnesc (tocmai terminasem de traversat un munte). Nici de plătit, n-am plătit eu. Mi s-a făcut cinste de către un domn impresionat de cât de departe eram de casă. 

Cinci telefoane am schimbat pe drum. Din două cu care am pornit, unul și-a dat duhul din motive necunoscute, cu al doilea m-a prins ploaia cu el în buzunar la pantalon. Al treilea în loc să-l pun în buzunar, l-am pus pe lângă. Iar al patrulea a sărit, tot din buzunar, din cauza trepidațiilor: coboram cu viteză și asfaltul era destul de găurit. Ghiciți țara! 

Multe sunt lucrurile uitate, pierdute, stricate pe drum. Am considerat că e felul universului de a echilibra binele. Acum știu și cred că îl merit, deci sper să rătăcesc din ce în ce mai puține chestii :)) 

Nenumărați sunt oamenii faini întâlniți pe drum, care m-au pus la masă și m-au primit în casă.  Multe sunt amintirile rămase și multe sunt cele uitate.

Dacă vrei să afli mai multe despre această călătorie, te invit să mă asculți.

Să scrii despre călătorii pe vreme de pandemie și în izolare nu e treabă ușoară. Vă las cu o melodie care îmi trezește un dor nebun de ducă și de departe. E dorul de a descoperi noi feluri de a fi, pentru că cea mai faină chestie la a călători mi se pare că e faptul că afli în câte moduri poți exista în această lume. Felul meu e doar unul, nu mai bun, nici mai rău, ci doar altul între mii de feluri de a fi.

Mă doare sufletul de la acest dor, dar o durere dulce ca atunci când părăsești un oraș drag, sau după o întâlnire romantică reușită și care promite un “împreună” mult visat; mă rog, durerea dulce a unui moment care nu ai vrea să se mai termine, dar știi că tocmai această finalitate îl face prețios.

Nu uita că e nevoie de curaj și să pleci și să rămâi. Curaj poate fi să ieși la film de una singură. Nu compara și nu minimiza cât de curajoasă ești zilnic în micile gesturi, mai ales în perioada asta. 

 

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?