fbpx

Despre singurătate

 In Sănătate emoțională, YOU cu tine, YOU inspirat de ei

Gustul singurătății e de multe feluri. 

E amar, ușor dulceag de fiecare dată când mă aflu într-un aeroport, așteptând iar să mă îmbarc în vreun avion. De când cu pandemia mi-e dor de gustul ăsta, deși așteptatul într-un aeroport mi se pare una dintre cele mai pregnante forme de singurătate, pentru că nu mă mai pot ascunde de ea. Devine apăsător faptul că nu mă așteaptă nimeni la destinație, nu-mi caută nimeni degetele să mi le prindă între ale lui, nu am cu cine să schimb o vorbă dincolo de banalități ca între necunoscuți. 

Tot în același registru se înscriu camerele de hotel, înainte să am un tur și ajung mai devreme să fac recunoaștere de traseu. Aeroporturile și hotelurile sunt pline de oameni care nu par singuri. 

Doar par. Un alt gust al singurătății și mai amar, cu gust de mahmureală de a doua zi, e acelă al trădării de sine, atunci când renunți la valorile tale, când uiți cine ești pentru a fi acceptat, când vrei să fii văzută, dar te ascunzi de teamă că dacă se întâmplă să te arăți așa cum ești, vei fi respinsă. Această teamă ne condamnă la un fel de singurătate care te însoțește ca o umbră. Poți să fii sufletul petrecerii și să te simți deconectat de la toți și toate. Este singurătatea adolescenței, vârsta la care ne străduim cu disperare să aparținem și doar după ani ne dăm seama că cel mai important este să ne aparținem noi nouă însene. Dar înțelepciunea asta nu știu dacă se prinde de la alții, sau doar propria-ți experiență îți poate fi învățător. 

Lucruri pe care am învățat să le fac singură: să mă plimb pe bicicletă, să merg la cinematograf sau spectacole de dans contemporan. La un moment dat am renunțat să mai invit prietene, amici să mă insoțească, dar am și refuzat să ratez experiențe din acest motiv. Nu știu exact când ”pot și singură” a devenit, de fapt, o mască pentru teama de respingere. E mai simplu să ”alegi” să nu te duci la o petrecere la care nu te-a invitat nimeni.

Am călătorit solo și m-am mutat peste țări și mări și, uneori, mă gândesc că nu a fost curaj ci dintr-o prea mare singurătate, convinsă că acasă oricum nu-mi duce nimeni dorul. Curaj a fost poate să nu stau unde nu mă simțeam dorită. ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” e un alt sortiment pe care-l înghițim cu noduri în gât. 

Gândul că nu e loc sau nevoie de mine m-a însoțit multă vreme, indiferent de ce făceam sau ce zări cutreieram, ca o haină umedă lipită strâns de mine. Mai târziu am realizat că singurătatea asta dată de lipsa de conectare la cei din jur este doar o reflexie a deconectării de sine. Căutam cu disperare măsura propriei valori în ceilalți. Și în ciuda tuturor realizărilor și a confirmărilor eu tot neacceptată mă simțeam.

Realizarea asta a venit în timpul carantinei. Am început să tatonez terenul dezvoltării de sine de prin 2014, odată cu plecarea în Indonezia, dar pași sporadici și, mai degrabă, haotic. Nu eram intențională în abordarea mea. Abia la începutul anului acesta am luat taurul de coarne, iar cînd a venit pandemia m-am simțit ca pe străzile Pamplonei, în timpul festivalului. 

Până să trebuiască să mă izolez în apartamentul din Focșani, orașul natal, am crezut că am gustat toate felurile posibile de singurătate și că suntem ca două prietene bune. În cele două luni de carantină am cunoscut o nouă dimensiune. Lumea mea s-a redus brusc și fără apel la suprafața unui apartament plin de umbrele copilăriei, într-un oraș care nu mi-e drag și de care am încercat să scap toată viața. 

Între pereții care păstrau vie amintirea traumelor, am început să vindec moștenirea copilăriei, ceea ce purtam cu mine peste tot: în felul în care comunicam, cum făceam față și cum răspundeam la situații, cum alegeam bărbații. Nu au fost traume cu T mare. De aceea am ignorat să caut răspunsuri  la ”de ce sunt cum sunt?” aici. 

Emoțional se pare că rămânem la vârsta la care am căpătat impresia că suntem neiubiți și, mai grav, neiubibili.

Când am început lucrul cu copilul interior a trebuit să accept acest lucru dureros: că am crescut simțindu-mă neiubită și ignorată. Și am continuat să cresc și să fac alegeri cu această credință în minte, încercând în mod constant să-mi demonstrez că merit să fac umbră pământului. Și nu e vorba că nu m-au iubit părinții. Nu au știut mai mult și ăsta e un alt lucru pe care a trebuit să il invăț și să îl accept: au făcut ce au putut cu ce au știut. Acoperisul deasupra capului, cutia plină de jucării nu țin, însă, loc de îmbrățisări tandre, de ”te iubesc, te văd, te accept”, de conectare. Învățăm de mici că nevoile noastre emoționale (nu) contează și tot de mici învățăm cum să (nu) ne recunoaștem și să reglăm emoțiile.    

Câți și câte dintre noi nu alergăm după dovezi că nu suntem vreo eroare cosmică și, în mod parodoxal, facem alegeri care să ne confirme faptul că suntem? Părintele, care nu se oprește din alergat, va transmite mai departe această goană. 

Fiecare dintre noi care alegem să pășim pe drumul vindecării de sine avem un efect de undă. Invariabil îi atingem pe cei din jur. Odată pășind pe acest drum te vei simți foarte singur. Începe ceea ce @the.holistic.psychologist numește ”the dark night of the soul”, când nu te mai mulțumești cu prietenii firave, când începi să îți recunoști și să îți accepți nevoile și să faci alegeri care să reflecte noua cunoaștere și acceptare de sine. Ce și cine rămâne când tragi linie contează. Cu cât ești mai autentic tu, cu atât te vei simți mai puțin singură. 

Acum mă plimb pe canalele Veneției și îmi accept dorința de a mă ține de mână cu careva sau de a împăți o pizza ca o nevoie umană normală de conectare. Nu mai e singurătatea aia impusă de teama respingerii, tip ”sunt femeie puternică, nu am nevoie de nimeni! Pot și singură!”. E o stare de bine cu mine, care se simte ca o așezare în propria-mi matcă. E gustul dulce al solitudinii după o lună în care am interacționat zilnic cu oameni, câte 12 hr pe zi, fără să am timp de stat cu mine. 

Ce să faci când te simți singur/ă? Să nu fugi de tine. Facem alegeri proaste când fugim de noi. Învață să fii cu tine ca să fii tu și când ești cu ceilalți. Valorezi atât cât crezi tu că valorezi și felul în care te porți cu tine este măsura la care ceilalți se vor raporta în relația cu tine.

Ascultă acest episod (în engleză) despre singurătate și conectare al podcast-ul Unlocking Us cu Brené Brown și Dr. Vivek Murthy. 

 

ilustrație de Alina Ene

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?