“Există oameni buni, oameni răi și oameni foarte răi. Deci, există mame bune, mame rele și mame foarte rele. Și mamele sunt oameni. Mamele NU sunt sfinte.

Fiica mea a avut o mamă foarte nepotrivită pentru a fi părinte, și tocmai de aceea, am rugat-o să nu vorbească niciodată despre asta public pentru că învățasem din experiența propriei copilării cum e.

La fel ca în cazul oricărui adolescent, ea a povestit despre experiența asta, și ce i-a fost dat să audă nu a fost exact ce spera ea, adică înțelegere și simpatie. A ieșit un bullying de toată frumusețea…sau de tot plânsul. 

Când a venit acasă, atunci, de la școală (avea 13 ani), a trebuit să îi explic că atunci când menționezi cuvântul „mamă”, majoritatea oamenilor își imaginează propria mamă în capul lor, în loc de persoana despre care vorbești de fapt – astfel e mai bine să nu vorbești de rău sfaturile mamei tale și experiența de acasă, pentru că aproape nimeni nu te va crede (decât dacă nu cumva au avut și ei o mamă care nu le-a oferit nimic OK)”.

Textul de mai sus (care a fost editat pentru coerență) aparține unui pacient, care își crește singur fiica.

Mama tinerei, care în prezent are 16 ani, a părăsit familia și a emigrat, în căutarea unei vieți mai bune. Copilăria fetei nu a fost ușoară. Un copil timid, a internalizat ideea că nu a fost dorită de mama sa, și a crescut într-un mediu instabil, în care când s-a simțit abandonată emoțional și fizic de mamă, când sufocată de aceasta. După ce a întrerupt relația cu fiica sa, mama tinerei a dorit să reia legătura, după câțiva ani. Tânăra îi spune adesea tatălui că își urăște mama și că nu mai vrea niciodată să o vadă. 

Deci, din păcate, există unele mame care merită să fie urâte pentru acțiunile lor. Este greu să trăiești cu ideea că mama ta într-adevăr nu te iubește și nici măcar nu-i pasă de tine (copilul ei), dar se întâmplă.

Apoi, când mamele devin atât de intense în relația cu copilul și de intruzive încât nu lasă celui mic loc să respire și îl sufocă până la punctul în care acesta vrea să evadeze, copiii încep să vrea să își îndepărteze mamele. Fără nicio dorință de reparare a relației mai târziu în viață. „Fiica mea a făcut asta cu mama ei”, spune pacientul meu. 

Fiica lui s-a simțit nedorită, nevăzută, neînțeleasă și neapreciată. În multe cazuri similare, un copil va începe să observe că nu primește suficientă afecțiune de la tine, ca părinte, ceea ce poate duce la îndoieli cu privire la valoarea sa de sine și se poate simți respins. 

Când copiii au aceste sentimente, încearcă să blocheze aceste emoții, acționând de parcă nu le pasă de părintele care îi respinge. Poate credeți că nu îi faceți să se simtă în acest fel, dar este posibil să provocați această ură a lor față de voi, în timp. 

Alte motive pentru care un copil poate ajunge să spună că își urăște părintele:

• Părintele este supraprotector
• Părintele are o atitudine defectuoasă în copilului când vine vorba de un divorț / au loc certuri sau violențe familiale în mod repetat, care expun copilul la pericol
• Părintele are o atitudine inconsecventă (cald/rece) cu copilul
• Părintele obligă copilul să facă așa cum spune el, altfel îl va bate sau priva de siguranță/afecțiune/hrană
• Părintele limitează funcțiile sociale ale copilului
• Părintele abandonează emoțional copilul sau abandonează complet căminul

Există atât de multe motive pentru care copiii pot ajunge să nu mai simtă atașament sau iubire pentru părinți, depinde de tine, adultul, să înțelegi de ce este și cum poți lucra la construirea unei relații sănătoase cu copiii tăi!

Deși unii copii ar putea să-și urască părinții în mod nejustificat, acest lucru se întâmplă mai rar.  Cel mai adesea, există o traumă profundă în spatele sentimentului de ură. 

Părinții sunt uimitor de abili în a-și ascunde abuzul și neglijența față de copiii lor din restul lumii, astfel încât oamenii care văd copii care nu-și suportă părinții se întreabă: „Ce este în neregulă cu acel copil?” Ce ar trebui să se întrebe cu adevărat este: „Ce este în neregulă cu PĂRINȚII?”

Mamele nu sunt sfinte, așa cum spune și pacientul meu. Nicidecum așa cum erau privite în timpurile străvechi. Au fost supuse unor mii de ani de norme sociale și culturale încurcate, în patriarhat, așa că ele însele sunt afectate profund de asta, cu excepția cazului în care sunt suficient de înțelepte sau dornice să lucreze cu sinele pentru a ieși din sistemul de gândire toxic. Să considerăm cazul mamelor care refuză să-și pedepsească copiii: sunt criticate, interogate, li se spune că vor crește un delincvent sau un copil slab….ceea ce este o prostie.

Deci, dacă mamele cedează idioțeniei că a-ți bate copiii sau a-i pedepsi și abuza în alte moduri este „o datorie părintească”, ar trebui să fie iertați dacă învață să nu facă acest lucru și își cer scuze copiilor pentru că au făcut-o! Există mult ajutor pentru ca părinții să învețe cum să fie buni părinți și să nu folosească forța sau durerea pentru a-și crește copiii.

Dar, dacă nu fac acest lucru, dacă continuă să folosească metodele vechi de bătaie sau de orice alt tip de abuz, vor crește copii care probabil că chiar le urăsc la un anumit nivel. E destul de logic.

Așa cum spunea John Lennon, iubirea pe care o primești este egală cu iubirea pe care o dăruiești. Iubirea nu înseamnă să provoci durere.