fbpx

Acasă… Oriunde și nicăieri

 In Sănătate emoțională, YOU cu tine, YOU inspirat de ei

În 2014 plecam de acasă pe bicicletă cu direcția Iran si destinația finală, Indonezia. Acel ”acasă” la care mă refer aici este acel ”acasă” din buletin. În ziua în care am plecat o singură persoană mi-a zis la revedere, o prietenă de familie. Nu am anunțat pe social media data când aveam să încep marele meu periplu. La momentul respectiv am crezut că nu vreau alai să mă însoțească pentru că așa îmi puteam permite luxul să fac stânga-împrejur în caz de ceva. Acum mă gândesc că ce am vrut a fost să evit să anunț oficial plecarea și să mă trezesc că nu e, de fapt, nici un alai  care să-mi zică ”la revedere”. Acum știu că unul din motivele pentru care am plecat a fost dintr-o prea mare singurătate, convinsă că nu e nimeni care să-mi ducă dorul. De făcut cale întoarsă, n-am făcut.

Timp de aproape trei luni acasă a fost oriunde petreceam mai mult de o noapte: era revenirea la locul unde îmi lăsasem lucrurile. Apoi, ajunsă în țara celor 17,508 de insule, a fost în Padang Panjang (care înseamnă ”câmpul lung” în indoneziană), unde primisem o bursă de studiu a artizanatului local. 

După un an în Sumatra de Vest, la terminarea bursei, încă nu eram pregătită să revin în România. Așa că acasă s-a mutat în Jakarta. Timp de o lună m-am reîntors la o cameră de patru metri pătrați, sufocată de un pat imens. Îmi clăteam ochii într-o chiuvetă cât alea din toaletele de tren. Nici baia nu era mai mare. Aranjamentul ăsta costa 900 lei/ lună.

Apoi m-am mutat la un kost (un fel de cămin) doar pentru fete. Camera avea trei pereți exteriori, dar era mare, după standarde indoneziene. Și avea balcon! Mă încingeam însă în ea, mai ceva ca o mamaie crăcita pe plajă. Moscheea era la doar vreo 20 m distanță. Noapte de noapte un nene pe motor gâdila gardurile și stâlpii cu o bară metalică. Era paza în cartier. Dar tot ce reușea să sperie era sufletu-mi în nopțile albe. Cine avea grijă să nu calce în kost picior de mascul era propietarul: un bătrânel de peste 70 de ani.

Într-o zi mi-a cerut să îl sărut, că el plătește. Camera costa doar 240 Ron/ lună.

Am plecat de acolo și, apoi, n-am mai schimbat acasă timp de aproape un an. Locuiam cu o familie de indonezieni. Camera mea era la etaj, baia la parter. Aveam copac la geam și auzeam tril de păsări dimineața, deși nu știu dacă venea dintre frunziș sau de după gratii de colivie. Bunica, o femeie frumoasă și caldă, era mereu un zâmbet blând. Giner-su un dubios, în prezența căruia mă simțeam mereu stingheră. Îi răspundeam tot timpul în sictir și speram câmpul meu energetic să acționeze ca un arici supărat. Camera tot 240 Ron. Gândacii și ocazionalul șobolan erau incluși în preț.

În ultima lună și jumătate de Jakarta m-am mutat de două ori. Mai intâi la o prietenă care s-a gândit ea că acasă trebuie să coste mai mult  decat prețul stabilit inițial. Stătea într-un condominium cu piscină, în nordul Jakartei. Împărțeam și cheia și cartela de acces în clădire. Camera mea era o debara fără fereastră.

Așa că am schimbat acasă pe o altă gaură de Jakarta, de unde cu greu ajungeam oriunde aș fi avut treabă. Am supraviețuit traficului ca o mocirlă datorită bicicletei. Ce senzație de libertate să te strecori ca un pârau printre bolovanii împotmoliți. Pârâu și la propriu că la tropice te scurgi și dacă ridici mâna la frunte doar.

În 2017 am revenit acasă, după adresa din buletin. Când am ajuns pe aeroport nu mă aștepta nimeni. Împlinirea profeției prin excelență. Frica mea cea mai mare îmi fusese confirmată: nimeni nu-mi ducea dorul, nimeni nu-mi simțea lipsa. Familia era doar în întârziere. Sora mai mică chiar pregătise un banner. Nu țin minte să fi discutat atunci despre cum m-am simțit. Între timp mama a recunoscut că i-a părut foarte rău și a durut-o că, după o absență de trei ani, nu a fost să mă îmbrățișeze la sosire. Eu mi-am împins durerea adânc și am internalizat momentul ca pe o altă dovada ca eu nu contez. 

Din 2014 am dat de vreo câteva ori restart la viață. Traiul între “acasă”-uri și incertitudini devenise singura certitudine.

În Martie 2020 nu am fost eu cea care am apăsat pe butonul de reset. Ca pentru mulți alții, lumea mea s-a redus la pereții unui apartament, dar un apartament pe care nu-l iubesc, în orașul în care m-am născut și de care am încercat să scap toată viața de adult. Nu am căutat să-mi fac rădăcini în altă parte pentru că incă nu am găsit solul pe care să-l simt ca ”acasă” și ce rost are să plătesc chirie când stau oricum stăteam atât de puțin locului? 

Acasă – căutarea continuă, dar între timp îmi dau voie să fac din acest “oraș care pare fără speranță” (cuvintele apațin unui poet naiv născut în același oraș cu mine) acel acasă pe care mi l-aș fi dorit crescând: un acasă unde să mă simt văzută, conectată, unde contez. Am cerut de la alții dovezi că merit să exist, am încercat să-mi demonstrez mie și altora că nu fac umbră pământului în zadar. Însă dovada valorii mele intrisece este simplul fapt că exist. Oricât de banal ar suna răspunsul la toate căutările e în mine. 

Fac pace cu ce știam deja: cel mai mare act de curaj este să pot sta locului, să plonjez în interior fără să mă prăbușesc. Poate așa voi găsi solul fertil pe care să îmi construiesc inefabilul acasă. Poate așa acasă chiar va fi oriunde și oriunde o să mă simt ca aparținând. 

Te invit să-ți privești durerile în față. Timpul nu le vindecă, doar le îngroapă. Iar intr-o zi nu o să te mai recunoști. Oricât de adânc le îngropi, ele ies la suprafață în cum reacționăm, în alegerile pe care le facem, relațiile pe care le construim, oamenii pe care îi acceptăm lângă noi. 

Ilustrații originale © Alina Ene

 

Recommended Posts
×

Hello!

Click one of our representatives below to chat on WhatsApp or send us an email to hello@you.com.ro

× Cum va putem ajuta ?