Costin Cambir și viața din spatele cortinei

Costin Cambir a studiat actoria în București, Los Angeles și Londra. Are douã licențe în Arta Actorului, absolvind în 2008 Universitatea Spiru Haret, apoi în 2009 UNATC București, urmând cele două facultăți în paralel. A jucat în peste 200 de episoade în seriale românești, inclusiv în producțiile de succes „Pariu cu Viața” și „Arestat la Domiciliu”. Timp de 8 ani a fost actor angajat permanent al Teatrului din Târgovişte, unde a urcat pe scenã în zeci de spectacole. În 2015, Costin a reprezentat România în calitate de actor în rol principal la Festivalul Internațional de Film  „Sundance” din SUA. După această experiență americană, a plecat la studii în Los Angeles, la studioul Ivanei Chubbuck, celebra profesoară de actorie care le-a fost mentor lui Brad Pitt, Jim Carrey, Charlize Theron, Halle Berry, Sylverster Stallone și mulți alții. Mai târziu, a fost admis în Londra la Identity School of Acting, cea mai prestigioasă școală de actorie part-time a Regatului Unit, unde a petrecut doi ani sub îndrumarea unor profesori de top din lumea teatrului englezesc.

După o lungă perioadă petrecută la studiu şi lucru în străinătate, Costin a revenit în România recent, cu gânduri mari.

Vrea să deschidă un centru educațional la un alt nivel – Bucharest Playhouse, ale cărui baze deja au fost puse.

Astfel, pentru a-l cunoaște mai bine pe tânărul din spatele cortinei, Costin Cambir a răspuns la câteva întrebări ale echipei YOU:

Ce înseamnă pentru tine o viață bună?

Unii oameni vor putea trăi o viaţă bună pe un iaht cu 6 punţi, iar alții, una la fel de bună, într-un sătuc uitat de lume, înconjurați de ograda lor mică plină cu animalele lor

Atunci când ești liber, independent și lipsit de constrângeri, iar chemările spiritului tău sunt satisfăcute. Totul ține de ceea ce îți dorești.

Pentru mine o viață bună înseamnă o continuă aventură mustind de curiozitate și fascinație. Să îmi las copilul ăla dinăuntru să se joace și să descopere cât poftește. Să nu știe ce-l așteaptă mâine. Atunci sunt fericit.

Crezi că e mai important să fii respectat sau să fii plăcut?

Să fii respectat. Și, mai ales, util. „Să fii plăcut” poate veni deseori cu un preț prea mare pentru propriul caracter și sistem de valori. Când trebuie, de exemplu, să lași mult de la tine de dragul părerii altora. Respectul e mai de lungă durată, mai stabil și se construiește mai greu.

Dacă ai fi rămas în România ar fi fost…. descrie ce parcurs crezi că ar fi luat viața ta aici, după succesul din serial.

Dacă aș fi rămas în România, aș fi continuat,  probabil, să fiu angajat în teatru, să aștept să vină proiecte de televiziune sau să încerc să mi le fac pe ale mele. Ar fi lipsit multe experiențe, însă, din bagajul cu care sunt “echipat” acum. Cu siguranță cred că aș fi continuat să tânjesc la a vedea lumea. Mi-e teamă că poate, ușor, ușor, acele gânduri aventuriere s-ar fi stins cu timpul. Deși de cum m-am întors, dacă nu era pandemia și închiderea graniţelor, eram gata să descopăr și lumea orientală vreo 6 luni, în India de Nord sau Nepal. Eh, se pare că de data asta voi sta locului.

Am devenit mai puțin fericiți în era tehnologiei avansate? 

Trăim în cea mai bună perioadă a istoriei omenirii și, cu toate astea, suntem mai trișți și mai îndepărtați ca niciodată. Tehnologia a adus cu ea ignorarea treptată a unor nevoi nevăzute, dar esențiale, ale naturii umane. Omul de azi și-a pierdut conexiunea cu acel ceva mai mare decât el, sau, cum zic englezii, nu mai avem „meaning” (înţeles). Nu mai credem în nimic, nici măcar în necesitatea relațiilor și grupurilor interumane reale. Omenirea și-a bazat evoluția în ideea de trib, de șezătoare, de adunare în jurul focului. Astăzi nu mai avem așa ceva. Dispare, fără să ne dăm seama, cu cât suntem mai legați de tehnologie.

Muncă-casă-muncă-casă. Facebook. Și, tocmai din acest motiv, am decis să înfiinţez o școală de actorie, Bucharest Playhouse

Din punctul tău de vedere, cel mai profund sens în viață este să găsim fericirea…sau altceva?

De fiecare dată când cred că am găsit un răspuns, universul vine din spate și îmi dă câte o palmă să mai caut*. Acum cred că fericirea înseamnă liniște (a nu se confunda fericirea cu extazul.) Suntem niște mașinării nesătule de dorit. Ne dorim mult, iar fără cubul acela de zahăr de după „obținere” nu suntem satisfăcuți. Astfel, cel mai mult timp suntem neliniștiți, pentru că nu toate ies cum și când ne dorim. Pentru mine asta e Nirvana. Mă uit peste umăr după univers, n-a zis nimic încă (în special, pentru că îmi și doresc tot timpul câte ceva).

Este mai ușor să fii…bărbat?

Dacă nu știi să fii, cred că e greu să fii și bărbat și să femeie.

Este mai ușor să iubești sau să fii iubit?

E mult mai ușor să iubeșți. Să accepţi să fii iubit e dificil, pentru că acolo intervin toate gândurile pe care nu vrei să le recunoști nimănui. Ca să poți să fii iubit trebuie să te iubești mult tu pe ține. Altfel e greu să înțelegi ce vrea și ce vede persoana aia care te iubește la tine. Prea complicat. Când iubești, însă, mecanismul de secreție al dopaminei e gata să îți dea o doză de high la fiecare zâmbet al persoanei adorate. Iar dacă, din întâmplare, te mai iubește și ea înapoi, atunci, este foarte plăcut.

Ce înseamnă școala pentru generația tânără?

Cred că s-a făcut atâta publicitate negativă în jurul ideii de școală românească în ultimii 30 de ani, încât, pe undeva, îi înțeleg pe tinerii aceia mulți din ziua de azi care iau educația în râs, o văd ca pe o pierdere de timp și vin la școală mai degrabă de dragul socializării cu colegii, decât al învățăturii, acumulării de cunoștințe și al dezvoltării intelectuale. Nu afirm că eu am făcut altfel la vremea mea.

Cred că ar trebui să existe un echilibru între spiritul rebel al oricărui tânăr și conștientizarea utilităţii educației. Cumva am impresia că acel echilibru s-a pierdut.

Sunt tinerii din această generație mai mult sau mai puțin sensibili la schimbare decât oamenii din generațiile trecute?

Tinerii din ziua de azi parcă numai schimbare vor. Există acea mentalitate, cumva inoculată, parcă, cum că tot ce e vechi e rău sau expirat, iar tot ce e nou, e bun. Nu cred că trecerea timpului înseamnă automat evoluție (vezi Evul Mediu). Indiferent că ne gândim la istorie, la artă vizuală sau performativă, la tradiții și obiceiuri, generația tânără își dorește să schimbe. Chiar și dacă ne referim la maniere. Am auzit că e deplasat azi să îi deschizi portiera unei fete, sau să îi ții mâna când coboară din mașină.

Care este însemnătatea reală a prieteniei? Poate fi viața plină de însemnătate în absența prietenilor?

Unul dintre filozofii mei preferaţi e Epicur (maestrul cu hedonismul) care spune că unul dintre lucrurile esențiale de care are nevoie omul pentru a fi fericit este să aibă prietenii aproape. Tot timpul. Asta încerc și eu. Suntem animale sociale și fără prieteni viața începe să alerge mult mai repede și, parcă, mult mai urât. Cred că însemnătatea prieteniei este oportunitatea de a împărți cu cineva o bucată din tine. Și asta în confort. Nu te vei putea simți în confort cu toți oamenii cu care te întâlnești, dar cu un prieten vei putea tot timpul.

Care sunt emoțiile pe care le simți privind tabloul generației de tineri și adolescenți curente? Crezi că au provocări emoționale diferite de generația ta?

Generația de azi mi se pare dezorientată. Dependentă de universul virtual. Nu mai văd tineri, cel puţin în orașe, ieșind la joacă cum ieșeam noi acum 15 ani, făcând gălăgie în tot cartierul, dând mingea la vecinul și fugărindu-ne cu puşti cu cornete. Este dependentă de ceea ce zic ceilalți. Având ca surse de inspirație o generație de idoli care pun mult mai mare accent pe cum arată în videoclip și pe ce haine au, decât pe muzica pe care o cântă sau pe vocea cu care interpretează, tânăra generație și-a pierdut scara de valori. Am senzația că e mai complicat pentru ei să își gestioneze provocările emoţionale decât era pentru noi, în contextul actual. Mie sigur mi-ar fi în situația de azi.

Cum știi că un lucru sau o persoană sunt bune pentru tine, și cum practici respectul față de sine?

Întotdeauna am avut încredere în acel simţ visceral, „gut feeling” care se declanșează instant, fie că e vorba de o idee ce îmi răsare în minte sau de o persoană pe care o cunosc.  Cred în acele 7 secunde critice de început. Alergând din loc în loc, cu destule riscuri, pot spune, uitându-mă înapoi, că m-a slujit destul de bine.

Respectul de sine vine din faptul că simt că nu am ce să îmi reproșez. Când am vrut să fac ceva, am făcut-o înfruntând toate riscurile, păstrându-mi demnitatea și caracterul în orice situație și construindu-mi o poveste care să îmi facă plăcere să mi-o amintesc.

Și mă duc la sală foarte des. Creierul secretă feromoni = eu mă simt bine.

Obsesia pentru ceva sau cineva (un proiect, o pasiune, o carieră, studii, o persoană) este bună sau mai puțin bună pentru noi?

Obsesia este nocivă. Ambiția și determinarea, nu. Am senzația că, atunci când mă gândesc la obsesie, mă gândesc la o fată de care trag în neștire așa, fără ca ea să mă vrea. Și trag, și trag, fără să îmi dau seama că poate fata aia nu e chiar cel mai potrivit lucru de care am nevoie. Și o fac din ego, nu din dragoste. Pentru că nu vreau să pierd. Determinarea însă invită și acceptă posibilitatea eșecului. Mai ales dacă intrăm și în subiectul cum că știm cu greu de ce ne dorim ceea ce ne dorim.

Cunoașterea și înțelegerea profundă a lumii ne fac mai fericiți sau mai nefericiți ca oameni?

Cu cât ne înțelegem mai bine cu atât suntem mai stabili, pe propriile picioare și în propria identitate. Cunoaşterea lumii, contemplarea și autoanaliza cred că ne dezvoltă empatia față de alții. Ceea ce am învățat din studiul actoriei și, implicit, al naturii umane, e că nimeni pe lumea asta nu se trezește dimineața sperând că face rău. Cred că acea cunoaștere de care vorbim ne pregătește de neprevăzut. Când înțelegem unele lucruri parcă putem să le abordăm cu mai mult calm, rezolvându-le astfel mai ușor. Mai fericiți, nu știu, dar, poate mai rar, nefericiți.

Care sunt lecțiile de viață pe care le-ai învățat – mai ușor sau mai dificil – și pe care dintre ele le-ai transmite într-un mesaj celui care ai fost la 20 de ani?

Orice ți-aș spune, Eu de 20 de ani, tot ca tine ai face. Ceea ce trebuie să înțelegi e că ești mult mai inteligent când știi să taci decât atunci când știi când să vorbești.

De ce te-ai întors? care a fost motivul principal?

Mi-era dor de mine. Petrecusem 13 ani căutând o piatră filozofală prin şcoli, teatre si platouri  de filmare din toate colţurile. Trecusem prin aventuri, riscuri, emoţii, bucurii, surprize și dezamăgiri, mulţumită meseriei mele şi pot spune că am trăit în galop. Apoi, brusc, m-am oprit, angajat la o companie pe care o adoram și care mă aprecia la rându-i, dar unde nu mă vedeam îmbătrânind. Așa că, de pe o zi pe alta, mi-am luat bagajele și m-am întors, cu toate riscurile și pandemiile.

Am realizat că cea mai mare avere a mea era cantitatea de cunoștințe acumulate de-a lungul anilor.

M-am întors cu gândul să aduc aici în țară ceea ce am avut privilegiul să descopăr acolo, deschizând şcoala de actorie Bucharest Playhouse. Reacțiile au fost extrem de pozitive până acum și, dacă tot se vorbește în ultimul timp de schimbarea sistemului educațional românesc, pun și eu o cărămidă acolo.

Mai mult decât atât, Costin Cambir a răspuns și la chestionarul lui Marcel Proust de unde putem afla care este eroul său preferat, calitatea pe care acesta o preferă la o femeie, mâncarea preferată și multe altele:

• • Principala trăsătură a caracterului meu: Îmi doresc să cred că e integritatea.
  • Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Aceea de a fi gentleman. Dârzenia.
  • Calitatea pe care o prefer la o femeie: Feminitatea, candoarea,
  • Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Loialitatea şi modestia.
  • Principalul meu defect: Încăpăţânarea.
  • Ocupaţia mea preferată: Îmi place să mă joc.
  • Visul meu de fericire: Pe un platou, filmând la un lung-metraj străin.
  • Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să mă rutinez.
  • Ce-aţi vrea să fiţi? Aş vrea să fiu eu. E cel mai greu să fii tu în ziua de azi, să îţi păstrezi naturaleţea
  • Ţara în care aş vrea să trăiesc: SUA
  • Eroul meu preferat (din viața reală): Jason Silva.
  • Eroina mea preferată (din viața reală): Meryl Streep.
  • Băutura şi mâncarea preferate: Berea la halbă, iar mâncarea: Ciorba de burtă cu smântână şi ardei iute
  • Ce detest cel mai mult : Ipocrizia si dubla măsură.
  • Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Îmi place să judec contextul istoric mai mult decât oamenii. Ce ajunge la noi va fi fost oricum mult prea interpretat de învingători ca să îmi permită o părere pertinentă. Îi detest, însă, pe unii de azi care vor rămâne în istorie.
  • Cum aş vrea să mor: Bătrân, uitându-mă la ocean de pe o plajă a unei insule exotice.
  • Starea de spirit actuală: Simt liniştea dinaintea furtunii.
  • Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: Cele care nu sunt venite din ignoranţă.

Deviza mea: Munceşte, iar soarta va şti cum să îţi zâmbească!