Nicoleta Giurcanu-Matei. Despre istoria care nu se-nvață la școală!

Cine este Nicoleta Giurcanu-Matei?

Nicoleta Giurcanu-Matei. Revoluționară. În seara de 21 decembrie 1989, la vârsta de 14 ani, a ieșit în stradă alături de tatăl și fratele ei mai mic, în Piața Universității din București, pentru a demonstra împotriva regimului comunist. A fost martoră la ridicarea primei baricade, la Intercontinental. Cei trei au fost arestați și duși la Circa 14 Miliţie, unde au fost bătuți crunt. Apoi au fost duși la Miliția Capitalei, unde au fost bătuți crunt și anchetați. În plus, la fiecare intrare și ieșire din sediile Miliției, erau loviți de milițieni dispuși ca un culoar. Spre dimineață, au fost transferați la Fortul 13 de la Jilava, legați la mâini cu sârme. Acolo au fost despărțiți de fratele ei și duși într-o celulă numai cu bărbați. În dimineața de 22 decembrie, Nicoleta Giurcanu a fost scoasă din celulă și s-a reîntâlnit cu fratele ei în curte. Au fost examinați de un doctor care le-a promis că vor fi eliberați în Piața Unirii, dar au fost duși din nou la sediul Miliției Capitalei și puși să aștepte într-o sală în care erau afișate cele două portrete ale cuplului dictatorial, alături de alți nouă minori. Unul dintre ceilalți copii s-a ridicat, a trântit și călcat în picioare tabloul cu Nicolae Ceaușescu, ceea ce a generat imediat o violență extremă a milițienilor. Au fost cu toții bătuți, puși în genunchi și obligați să ceară iertare tabloului pentru gestul lor. Apoi au fost transportați la o școală de corecție din zona Pieței Universității, o anexă a Miliției, unde directoarea centrului de delincvenți juvenili, căreia copiii i se adresau cu „Mama Gabor”, i-a pus pe copiii mai mari din centru să îi pedepsească fizic. Personalul centrului i-a supus la tratamente inumane: au fost dezbrăcați, udați, bătuți cu bâte, obligați să stea în genunchi și să ceară iertare altor două tablouri care îi reprezentau pe soții Ceaușescu. Nicoleta Giurcanu-Matei a fost obligată să mute o grămadă de fecale cu mâinile goale. Pentru că ar fi trebuit să i se deschidă un dosar de prostituată care să-i justifice deținerea, iar ea era virgină, medicul centrului a obligat-o să doarmă îmbrăcată doar în lenjeria intimă. Crede că în acea noapte a scăpat de viol pentru că au fost trase focuri de armă în jurul clădirii. Tatăl lor, eliberat în 22 decembrie, a plecat ultimul din închisoare, căutându-i acolo. Bătut și obosit, întors acasă fără copii, a plecat să îi caute în oraș și a suferit un preinfarct. Nicoleta și fratele ei au fost găsiți de un unchi și scoși din centrul de corecție de mama lor abia pe 23 decembrie, după ora 18.

Nicoleta Giurcanu-Matei a putut vorbi public despre acestea doar după 2015.

Este căsătorită cu fiul unui martir al Revoluției și au împreună doi copii. Este membră activă a „Asociației 21 decembrie”. În anul 2018, Președintele României, Klaus Iohannis, a numit-o prin decret prezidențial în Consiliul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD). Un grup de membri ai Colegiului Național al IRRD a atacat decretul, motivând că persoanele numite în Colegiu trebuie să fie revoluționari reprezentativi și recunoscuți și să dețină această calitate atestată de certificate de revoluționar.

Începând din mai 2019, a participat la ședințele IRRD, aducând în atenția publică și a organelor de cercetare penală acțiuni posibil ilegale derulate de președintele institutului, Ion Iliescu, și directorul executiv, Gelu Voican-Voiculescu, în legătură cu remunerarea secretarului general al instituției, Emilian Cutean. Ulterior, în cadrul unei ședințe de consiliu a IRDD, a fost agresată verbal și s-a simțit amenințată fizic. În decembrie 2019, IRRD a fost desființat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului 91/2019, argumentată și prin faptul că IRRD „a asigurat poziții publice finanțate din fonduri publice pentru interese personale”. Decizia Guvernului a fost anulată de Parlament în iunie 2020, fără ca aceasta să genereze și reînceperea activității institutului. În 2020, Nicoleta Giurcanu-Matei a aflat numele real al directoarei școlii de corecție, care, în vârstă de 72 de ani, era pensionară și beneficia de o pensie specială acordată foștilor angajați ai structurilor Ministerului de Interne.

Publicată recent, cartea „Oameni.Putere.România.” poate fi cadoul lunii decembrie 2020 pentru toți cei interesați de istoria recentă. E disponibilă doar aici.

Vei afla poveștile de viață a peste 150 de personaje, scrise și fotografiate în 320 de pagini.

OameniPutereRomania

*Foto și text – Cornel Brad.

Timpul tău liber, în adolescență, arăta cam așa…

Dacă ar fi să vorbesc despre timpul liber din copilăria și adolescența mea aș vorbi fără întrerupere! Îmi amintesc că aveam mult timp liber, că aveam mulți prieteni de joacă. Imaginați-vă un bloc comunist cu 54 de apartamente. În fiecare apartament existau cel puțin doi copii. Ne făceam temele și apoi „băteam maidanul”, plecam în gașcă în parcul IOR unde înotam sau ne plimbam cu bicicletele. Ne întorceam seara acasă și rămâneam până seara târziu în fața blocului. Așteptam ca să ne strige părinții de la balcoane ca să intram în case, nu urcam de bună voie, nu ne mai saturam de joacă! Râdeam mult! Cântam. Dansam. Alteori ne jucam frunza sau de-a v-ati ascunselea până noaptea târziu, ne ascundeam după mașinile parcate în fața blocului, coborau părinții după noi ca să ne ducem în case dar noi, tot nu renunțam la joacă. Eram ca o familie mare și gălăgioasă.

Am avut acolo, în Dristor, cei mai buni vecini, cei mai adevărați! Când prindeam pe vreunul pe care îl trimitea maică-sa să cumpere pâine, toți săream pe el și îi cerșeam câte „un colț” până i-o terminam. Ajungea săracul de el acasă cu sacoșa goală. Alteori ni se făcea sete de la atâta zbenguială și mergeam la tanti Marița de la parter ca să ne dea apă. Ea ne umplea trei stricle din alea de  lapte, cu apă, iar noi dădeam sticla din mână în mână, din gură în gură. Și nimeni nu era bolnav!

Altădată, băieții îl scoteau pe nea Bică-lăutarul, cu scaunul în fața scării de la bloc. Acesta era un bătrânel simpatic care își pierduse un picior în timpul războiului. Cânta dumnezeiește la acordeon.Ne punea pe rând să interpretăm diferite melodii din folclorul românesc. Cântam, chiuiam și râdeam! Apoi se încingea hora. Era belea pe vremea mea! Vorbesc ca babele, maica…

 

Ce te-a învățat școala și ce ai mai fi vrut să te învețe?

Sistemul de învățamânt din perioada comunistă ne învăța să ne purtăm ca niște militari și securiști încă din clasa a doua, de când depuneam jurământul de pionieri. Eram obligați să învațăm, să mergem la toate repetițiile pentru ziua de 23 august, să devenim fii de nădejde ai patriei, să cinstim partidul și conducătorii iubiți.

Profesorii erau unii mai severi, alții mai cumsecade. Culmea e că eu am învațat carte mai mult de la cei care păreau mai blânzi. Spun asta acum, dar școala era școală, distracția era distracție. Țin minte că aveam un prof tare simpatic de muzică, care venea cu bicicleta la școală, d-nul Pipa. Noi îi spuneam Pipone. Era destul de în vârstă dar super simpatic. Ne chema la cor , la repetiții pentru Cântarea României iar noi chiuleam de la școală. Venea cu buzunarele pline cu bomboane cubaneze ca să ne ademenească. De dragul bomboanelor uneori participam la cor. Totuși eram copii buni, era o altă lume, ne apucam să facem glume din orice, povesteam despre „sectanții” care umblau să fure copii cu cheia de gât, ne înfiorau poveștile cu Cernobâlul, ne bucuram când se oprea lumina după-amiaza și ne întorceam pe întuneric de la școală. Trăiam în beznă dar aveam atâta lumină în suflete!

Absorbeam orice informație, eram curioși, deschiși, sinceri.

Aș fi vrut ca școala să ne învețe mai multe despre eroii neamului românesc, despre istoria reală a României.

 

Ce ai învățat singură?

Am învățat că adevăratele prietenii rezistă în timp, iar cele din copilărie și adolescența rămân pe viață!

Am aflat singură că oricâte studii , școli, facultăți sau mastere ai absolvi, tot ceea ce contează cel mai mult este să rămâi Om.

 

Care au fost problemele adolescenței pentru tine? (fricile, momentele/situațiile dificile de gestionat, etc.)

La mine adolescența a debutat cu o aripă frântă dar m-am ridicat, m-am scuturat și-am luat-o de la capăt…

Întrebările pe care mi le-ați pus d-voastră în acest chestionar m-au făcut să văd în sufletul meu două lumi diferite. Una curată, veselă, pură, – iar alta rece, urâtă, pe care am refuzat de foarte multe ori să mi-o reamintesc.

Drama adolescenței mele a apărut odată cu Revoluția din Decembrie 1989 când  „m-am trezit un om bătran la vârsta inocenței”. De aceea transmit adolescenților că este foarte important să comunice cu cei din jur, să-și expună temerile, să nu se interiorizeze, să nu ajungă niște adulți frustrați.

De aceea am ales să fiu profesor de Civică, să îi provoc pe tineri la fel și fel de discuții, indiferent de subiect. Să îi fac să învețe din experiența mea întunecată că viața trebuie înfruntată cu mult curaj iar adevărul trebuie să triumfe întotdeauna.

 

De unde așteptai sprijin pentru ele? Și… unde l-ai găsit?

În cazut meu așteptam sprijin și susținere din partea instituțiilor și statului român. Am crescut fără a primi consiliere psihologică, nici eu, nici alți adolescenți care au fost traumatizați în urma bătăilor, umilințelor, rănilor, pierderilor de acum 31 de ani . M-am vindecat cu ajutorul familiei și al prietenilor minunati din viața mea. Chiar dacă am tăcut foarte mulți ani la rând, eu nu sunt de acord că tăcerea te îndeamnă la uitare, nu. Tăcerea nu vindecă rănile. Vine o zi când sertarele acelea mici și prăfuite din sufletul oricărui adolescent trebuie curățate și aerisite.

 

Cu ce succese a venit perioada adolescenței pentru tine? Ce situații, persoane, lucruri din tine le-a provocat?

Succese? Adolescența mea a însemnat maturizarea mea forțată. Am devenit mai atentă și mai sigură pe mine dar consider că adolescența trebuie sa aibă acel zbor, acea cutezanță. Mulți adolescenți trebuie să cunoască și să înțeleagă că în acel decembrie 1989, mulți tineri de vârsta lor s-au jertfit ca ei să profite de Libertatea de care se bucură astăzi.

 

Când erai adolescent, te inspira/motiva sau îl vedeai ca pe un mentor pe…

Dacă vorbim despre Mentor mă duc cu gândul tot la un prieten vechi și drag, la Odiseea. Mentor era prietenul de nădejde al lui Ulise. Mentorii mei sunt prietenii mei. De la ei am învațat să mă ridic, de la ei am avut susținere în vremurile cele mai grele. Nu pot trăi fără prieteni, în fiecare zi mă caută cel puțin 5-6. Chiar dacă este perioada pandemică vorbim mult la telefon, ne transmitem gânduri și sentimente.

 

Momentul în care te-ai simțit adult a fost…

Momentul în care m-am simțit adult nu a fost atunci în 89, nu. Atunci doar m-am maturizat forțat.

Momentul în care m-am simțit adult a fost când l-am născut pe Alexis, primul fecior.

 

Ca un adult să se apropie de tine când erai adolescent și să fii deschis față de el, trebuia să…

Trebuia să intre în lumea mea, în mintea mea.

 

Cât de mult îi înțelegi pe tinerii de azi? Care sunt trucurile prin care îi apropii de tine? Crezi că au nevoi diferite față de cele ale generației tale?

Aș spune că îi înțeleg și nu prea. Trucurile mele prin care mă apropii de ei sunt poveștile, comunicarea.

Cred că sunt dependenți de gadgeturi. Nu trăiesc decât virtual și asta mă sperie. Adolescenții au nevoie de viață reală, de prieteni, de îmbrățișări. Mă rog în fiecare zi să revenim la normalitate!

 

Lucrurile care te linișteau, îți aduceau pacea în adolescență erau …

Părinții mei și glumele bune, râsul sănătos!

 

Ești clasa a XII-a și urmează să decizi… încotro. Știi care ți-e vocația?

Dacă aș da timpul înapoi aș alege cu singuranța același drum.

 

Ce-ți spui tu, cea de acum, ție – celei de la 20 de ani?

Să fie curajos, să spună deschis tot ceea ce simte și gândește, să privescă realitatea și să nu se teamă de ea.

 

Vorbește-le în câteva cuvinte adolescenților despre viață.

În viață nu există eșecuri, ci doar încercări și experiențe noi. Să prețuiască viața și să se bucure de fiecare nouă zi care urmează. Prietenia este marele dar al vieții.

 

Din lecțiile adolescenței tale, ce le transmiți adolescenților de azi? 

Tenacitatea și sinceritatea sunt cheile adolescenței. Să se descopere sufletește în fiecare clipă, să spună lucrurilor pe nume, să nu ascundă temeri sau prăbușiri interioare, să se exprime direct, necenzurat.