Toată viața mea de elev în România a fost bântuită de vorba “Nu o să faci mereu ceea ce îți place, așa e viața”. Pentru că într-adevăr, displăceam și mă plângeam în legătură cu foarte multe materii cărora nu le vedeam rostul.

De aceea, în timpul liceului, am hotărât să merg numai și numai la orele care ori îmi plăceau, ori erau utile, ori aveam profesori care mă făceau să vreau să fiu acolo, și am supraviețuit. Nu spun că este neapărat un lucru bun, pentru că sunt sigură că va trebui să ne obișnuim încet-încet și cu responsabilitățile care nu sunt tocmai preferatele noastre, dar daca pot, mereu o să aleg să fac ceva care îmi place și ceva care îmi aduce o stare bună, pentru că urăsc să mă forțez. 

În schimb, în momentul în care sunt obligată de factori externi sau de diverse conjuncturi în care mă aflu, să fac sau să particip la anumite lucruri care îmi repugnă, încerc din răsputeri să văd partea pozitivă și să găsesc acel ceva care îmi provoacă satisfacție. Orice, o persoană, un task, un miros, un cântec, o activitate, efectiv orice care să mă facă să vreau să fiu acolo. 

Este extrem de important să încercăm să găsim sau măcar să căutăm plăcere în lucrurile pe care le facem.

De exemplu, în clasa a 12-a când m-am apucat de meditații eram convinsă că o să urăsc fiecare secundă petrecută învățând. Aveam cinci meditații pe săptămână și mă speria doar gândul că în fiecare zi va trebui ori să stau să învăț, ori să fac teme, ori să mi se predea. Nici nu voiam să mă gândesc.

Am avut plăcuta surpriză să mă înșel. După o perioadă de câteva săptămâni, am început să găsesc mici lucruri pentru care abia așteptam să ajung la pregătire. Prima dată, a început să îmi placă mult pentru admitere, pentru că mai mergeam cu o prietenă și mai discutam, ne mai ajutam, mai vorbeam cu profa, puteam să fumăm și ne făcea mereu cafea. La istorie îmi plăcea că eram mai mulți colegi de liceu și făceam joculețe ca să înțelegem mai bine materia, profa ne făcea cafea, ne cumpăra ciocolată și ne lăsa să fumăm o țigară la începutul pregătirei. Pentru pregătirea de la teatru, doamna profesoară mi-a devenit prietenă și abia așteptam să ajung la ea să mai discutăm și să lucrăm pe textele din repertoriu. Absolut tot ce credeam că o să detest, a ajuns să îmi placă la nebunie, mai ales datorită oamenilor (profesoarelor și a colegilor). 

Exact așa am pățit și când m-am angajat în clasa a 11-a, iar mai apoi în primul semestru de facultate sau când m-am înscris la internshipuri.

Niciunul dintre locurile de muncă la care am fost nu mi-au trezit o reală dorință de a fi acolo, la unul stăteam și câte 14 ore, iar celălat era de noapte (monitorizam media), deci nu pot să spun că îmi făcea neapărat plăcere să mă duc, așa că trebuia să mai găsesc măcar un mic motiv pentru a rămâne, pe lângă salariul, care era oricum mic, pentru că nu aveam de gând să fac ceva ce nu agream doar pentru bani.

Și am găsit. Oamenii. În aceste două locuri de muncă, plus un internship, am găsit oameni cu care m-am putut înțelege foarte bine, cu care știam că o să mai vorbesc și care făceau ca munca să fie mai distractivă. Deși nu am avut cu toată lumea o relație fantastică, erau acele persoane care pur și simplu m-au făcut să îmi placă să fiu în acel loc. 

La alte două internship-uri, de exemplu, mi-a plăcut extraordinar de mult ce făceam, dar persoana care trebuia să mă inițieze, coordonatoarea mea, nu îmi explica mai nimic, nu îmi răspundea la mesaje sau la întrebări, anula întâlnirile foarte des, nu îmi dădea niciun feedback și pur si simplu se comporta de multe ori de parcă nu eram acolo. Astfel, a trebuit să îmi găsesc dorința de a continua în munca pe care o depuneam, adică în ceea ce îmi plăcea să fac. 

Mereu a trebuit și va trebui să găsesc ceva ce mă satisface, de orice m-aș apuca sau orice aș încerca, pentru că fără a avea și cel mai mic sentiment de bucurie, nu ai cum să continui, iar eu nici nu pot să accept sau să fac ceva ce pur și simplu îmi repugnă în totalitate. 

Pe de altă parte, sunt acele lucruri pe care nu le putem suporta, dar pe care continuăm să le facem pentru că “ne fac bine” sau pentru că „o să ne trebuiască pe viitor”. Eu nu cred în așa ceva. Nu înțeleg de ce mi-aș pierde ore din viață făcând ceva ce nu mă face fericită. Fericirea, într-adevăr este cam cel mai important lucru pe care îl avem, așa că nu avem de ce să o dăm la schimb doar pentru ceva “ce poate ne va trebui”. 

Îmi amintesc doar cât de tristă am fost când m-am apucat de un curs online pentru a obține o diplomă pentru digital skills de la Google. Ziceam că e bine să o am, dar nu suportam ideea de a fi obligată să intru în fiecare zi. Nu îmi plăcea deloc și mă întrebam constant de ce m-am apucat de asta. Până la urmă, după aproximativ trei săptămâni, am terminat, dar în continuare nu aveam nicio satisfacție, pentru că am urât fiecare secundă. Așa că mi-am promis că niciodată nu o să mă mai apuc de ceva care îmi displace. Simțeam că mi-am pierdut în fiecare zi 1 oră jumătate în care puteam să fac ceva ce îmi făcea bine. 

Așadar este necesar să facem cu plăcere tot ceea ce ne propunem sau măcar să încercăm să găsim un strop de fericire în acel lucru, pentru că este clar că vom avea rezultate mai bune, dar vom fi și mai împăcați, liniștiți și mulțumiți atât cu noi înșine, cât și în viață în general. 

Anca Panait

Anca este studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, în cadrul căreia studiază comunicarea, jurnalismul și publicitatea. Este o persoană care abia așteaptă să își satisfacă curiozitățiile prin comunicarea cu cei din jur, iar stilul ei de viață, foarte dinamic, se învârte în jurul oamenilor, căutând mereu pe cineva sau ceva de la care poate învăța lucruri noi.