fbpx

Despre furie, efectele ei asupra sănătății psihice și fizice, și cum o putem integra

 In Sănătate emoțională, YOU cu tine, YOU și prin ce trec alții

“Tu erai un angry child când te-am cunoscut eu. Erai mereu supărată și gata să țipi la oricine, dar foarte focusată pe problemele proprii, păreai că ai tot timpul treabă sau un plan și toată lumea te deranja…:))))” cuvintele aparțin celei mai bune prietene din adolescență, nu a mea, ci a surorii mai mari cu cinci ani.

Din angry child am devenit angry teenager și am purtat furia aia cu mine până târziu. Obișnuiam să mă descriu drept diavolul Tazmanian. La fel cum sunt o prietenă intimă cu singurătatea, în cercul meu de apropiați de numără și furia. Cred că pe la mijlocul anilor 20 am început să fac pace cu ea. Acum am 34 de ani și abia anul ăsta simt că am început să ne-nțelegem și că nu-i mai cedez volanul, nu atât de des cel puțin. Încă mă mai ia prin surprindere și virează direct în parapeți. 

Unii dintre noi cărăm această furie toată viața, însă, ca pe o umbră, ca pe un geamăn malefic pe care refuzăm să-l recunoaștem. Furia neexprimată și neprocesată se matamorforzează în boală. Ce conștientul refuză să aducă la lumină, subconsțientul somatizează. 

Am început să-i recunosc semnele timpurii, să-i recunosc trigerrele conștientă că nu reacționez la evenimentul unic din prezent, ci la toate situațiile din trecut când m-am simțit la fel de neputincioasă sau neîndreptățită. 

Reacționez când mi se aduce aminte că nu contez, că sunt o prezență neglijabilă.  Situații gen se bagă careva în față la coadă, mă ignoră vânzătoarea; îmi activează vechea credință: NU CONTEZI! Și atunci se răzvrătește copilul furios din mine, copilul care a încercat să atragă atenția părinților, a fraților. Pentru copilul ignorat atenția devenise măsura faptului că merită să existe, iar furia modul de revoltă îndreptățită atunci când această atenție i se refuză. Adultul din mine știe că valoarea de sine este intrinsecă.

Furia apare în spațiul dintre așteptări și realitate, între speranță și rezultat. Am putea glumi că oamenii furioși sunt, în fapt, niște optimiști. Dacă te înfurii la coadă la poștă, dacă îți pierzi răbdarea în trafic este pentru că aveai o așteptare nerealistă că lucrurile vor decurge altfel decât experiența a dovedit că decurg în mod obișnuit. 

Într-o societate patriarhală furia este printre puținele emoții pe care un bărbat le poate exterioriza, cel mai des prin agresivitate. Unii cercetători zic că e din cauza dimensiunii ”cortexuliui frontal orbital care la femei este mai mare și care este implicat în controlarea impulsurilor (impediate) agresive.” Agresivitatea este asociată și cu un nivel ridicat de testosteron, teorie care capătă subtext rasist atunci când i se impută unei categorii sociale pe drept furioase din cauza discriminării istorice.

Furia nu se manifestă neapărat prin comportament agresiv. Femeile pot și simt la fel de intens furia. Pentru o femeie este, însă, nedemn să și-o exteriorizeze astfel. Isteria e semn de instabilitate emoțională. Proverbialul ”Ești la ciclu?” ne face (pe noi femeile) să ne rușinăm și să ne negăm un proces natural. Într-adevăr fluctuațiile hormonale pot genera și fluctuații emoționale și trebuie să conștientizăm cum ne afectează acest proces. Se cheamă gaslighting atunci când încercăm să ne exprimăm furia și frustrarea deplin justificate și cineva încearcă să ne facă să ne îndoim de propria realitate. 

Cel mai des sunt furioasă pe mine, din sentimente de neputință: De ce nu pot mai mult? De ce sunt grasă? De ce sunt lipsită de motivație? Semeni cu maică-ta, lipsită de auto-control! Pentru mine furia vine la pachet cu rușinea.

Sunt furioasă pe societate, când mă simt neîndreptățită: Doar pentru că sunt femeie! Doar pentru că sunt grasă! Doar pentru că sunt româncă! Mă activam în orice situație care-mi aducea aminte de aceste date pe care le simțeam ca pe niște neajunsuri. Și într-adevăr acest ”doar pentru că” poate fi 100 % ancorat în realitate, iar furia justificată. Această furie poate fi utilă când ne motivează și o convertim în acțiune. Dar ne și poate menține într-un cerc vicios de auto-victimizare, iar din postura de victimă ne dăm din putere și devine scuză pentru neputință. 

Furia nu mi-a semnalat doar când mă simt neputincioasă sau neîndreptățită. Deseori mă aflu într-o permanentă stare de combustie în preajma mamei. Și parte din explicație este pentru că refuză să respecte din limitările impuse și încalcă în mod constant barierele pe care încerc să i le pun: ”Când aleg să fiu vulnerabilă și să-ți spun cum mă simt te rog nu mai da sfaturi nesolicitate. Fără observații și critică. Doar ascultă!” Despre relația cu mama și (lipsa de) împăcare voi vorbi poate altă dată. Și când ignoră prin acțiunile ei, mesajul auzit este același cu al copilăriei: ”Nu te văd! Nu contezi!”

Când cineva îți întrece limitele, furia acționează ca o alarmă. Foarte posibil însă să nu fii conștientă* care sunt aceste limite (boundaries). Trebuie să îți știi nevoile mai întâi, să ți le accepți. Apoi trasezi frumos în jurul lor limite:

De asta am nevoie. Nu accept astfel de comportamente și asta e consecința dacă alegi să continui să procedezi astfel.

Dacă vrei să explorezi subiectul mai în adânc, recomand să citești ”Limite. Când să spui da și cum să spui nu, pentru a prelua controlul asupra vieții tale”. Țin să atenționez că, în carte, se fac trimiteri la biblie. Nu sunt o persoană religioasă, iar conținutul cărții nu m-a convertit (dacă asta e vreo temere) și mi s-a părut foarte util și revelator. Uite și un articol pe marginea cărții și la ce ajută să știi când vrei să spui da și când nu.

Consider că în viață nu rămâne ce atragi, ci ce accepți și ce accepți e strâns legat de ce crezi că meriți.

Disclaimer: scriu la feminin, dar indiferent cum te identifici, dacă vrei să faci pace cu furia, mesajul meu este pentru tine. 

Ilustrație de Alina Ene

Recommended Posts