Îmi amintesc cât de mult așteptam să găsesc, mai demult, băiatul acela despre care se vorbește în toate serialele și filmele de dragoste. Pe care și-l dorește orice fată sau femeie. Cel care îți întoarce lumea pe dos, te face să zâmbești până nu îți mai simți pomeții, te face să te îndrăgostești. Eram conștientă, într-un fel, că, la 18 ani, probabilitatea să-l găsesc este mică, dar viața mi-a făcut o surpriză plăcută. Și cu ea, o mulțime de altele neplăcute. 

La 18 ani eram o visătoare, o romantică incurabilă, naivă dar extrem de pretențioasă în ale băieților. Nu eram eu de relații serioase dar speram totuși. Fix după majoratul meu, am întâlnit un băiat care îmi îndeplinea toate “cerințele”, absolut tot. Prima dată în viața mea când nu am putut să adaug un “dar…” la descrierea unui băiat. Extrem de inteligent, frumos, un zâmbet fermecător, respectuos, foarte amuzant, familie mare, extrem de multe lucruri în comun. Parcă știam deja că el o să-mi dea lumea peste cap. Așa a și fost. Am vorbit vreo două luni, timp în care eram plecată, iar când m-am întors, el mă aștepta cu un buchet de flori și cu mâncarea mea preferată. Niciodată nu a făcut nimeni pentru mine așa ceva, erau lucruri pe care le văzusem doar în cele mai romantice filme. Eram orbită, mă pierdusem cu totul în el. Am făcut relația oficială, prima mea relație serioasă și primul băiat pe care aveam să îl iubesc necondiționat. A trecut o lună, două, perfecte, inimaginabil de frumoase. 

Am plecat în vacanță cu prietenele mele, care era plănuită de mult timp. 3 zile, 3 zile care s-au dovedit a fi cele mai îngrozitoare zile de până atunci în relația mea perfectă. 3 zile în care am plâns non-stop și am îndurat înjurături și jigniti, de la iubitul meu ideal. “E doar gelos și îngrijorat pentru că mă iubește așa mult. Îi e dor de mine și oricum se certase cu ai lui și știu că nu ar fi zis altfel așa ceva.” 

Asta a fost prima minciună pe care mi-am zis-o, printre infinitele care urmau să vină. Iubitul meu mi-a spus că sunt “o curvă” pentru că eram îmbrăcată în club într-un maieu. Mi-a spus să îmi iau un tricou peste, i-am spus că îmi iau. Era cald și l-am lăsat la hotel, când am ajuns la restaurant înainte de club, mi-a spus că dacă nu îi dau o poză cu mine în 2 minute să vadă cu ce sunt îmbrăcată, ne despărțim. Am alergat pe străzi să îmi iau haina de la hotel și să fac poza, dar trecuseră mai multe. Drept răspuns: înjurături, “ești o mincinoasă, vrei să mă înșeli, ești o proastă”… Nu-mi răspundea la telefon, îl sunam non-stop și mă pierdusem. Așa a decurs vacanța mea, cu plâns zilnic și 20 de apeluri pe zi respinse, mesaje lungi pline de jigniri și reproșuri. 

Eram abia de două luni împreună, dar nu realizasem cu cine am de-a face. Timpul a trecut, de atunci s-a schimbat tot, el nu mai avea încredere în mine, îmi umblase prin telefon, spunea că l-am înșelat și că el așa nu mai vrea. Am tras de el, am încercat să îi promit, jur și să fac orice să mă creadă. Următoarele 6 luni au fost caracterizate de: el care prin orice făcea se scuza prin faptul că e vina mea că am generat un simț de nesiguranță în relație. Eu sunt personajul negativ. Când dormeam la el se uita în conversațiile mele de pe whatsapp, mesaje, poze, instagram, tot.

Într-o dimineață m-am trezit și era chiar înfricoșător, avea ochii atât de întunecați: găsise un videoclip cu mine dansând cu un prieten, “ce e asta?”, “m-ai înșelat, știam eu”. Nu a mai vorbit cu mine trei zile, timp în care eu nu mai știam cum să nu plâng. 

Mereu mă agresa verbal, mereu eram proastă, niciodată îndeajuns de bună, mă machiam prea mult, ba nu mă aranjam prea frumos, mă îmbrăcam prea deocheat, ba prea de babă. Îmi uitasem cheile acasă într-o seară și îi făcusem surpriză pentru că avea examen următoarea zi și am vrut să îl ajut să învețe. Totul bine și frumos până ce i-am spus că nu am chei. Au urmat urlete, “ești o incompetentă, nu ești în stare să faci nimic bine, proasto! Nu mai vreau să te văd în fața ochilor, m-am săturat de tine, descurcă-te.” M-a dat afară din casă și am dormit la o prietenă pe care am prins-o chiar la secundă, înainte să adoarmă. 

Încet, încet, mi se instalase frica, stima de sine era de mult pierdută.

Aveam atâtea complexe, slăbisem îngrozitor, plângeam zilnic de 3 ori pe zi. Prietenele mele nu mai voiau să audă de el și începeau să îmi dea ultimatumuri. Ne-am despărțit și ne-am împăcat de atâtea ori încât nu mai țin minte. Mereu se întorcea la mine, mereu plângea și spunea că nu mai vorbește așa cu mine, că sunt cel mai important om pentru el și că mă iubește infinit. Eu mereu îi cădeam în plasă, închideam ochii. Până și de ziua mea am fost înjurată și ignorată, dar mai spre seară. De ziua mea, el și-a spart telefonul de nervi, a rupt ușa de la balcon și m-a înjurat cel mai urât până atunci, nici nu vreau să spun.

Mi se rupea inima, simțeam ca și cum asta merit, pot să împing oamenii la capătul puterilor.

Sunt o nesuferită și o incompetentă, o proastă și o fraieră. Nu sunt în stare să am nici măcar o cheie de la casă. Atât de manipulată și rănită eram încât nu mai rămăsese nimic din mine, din vechea “eu”. Injuriile lui deveniseră o descriere în câteva cuvinte a persoanei mele. 

Nu puteam să nu-l iert, nu vă imaginați că nu îmi spunea și un “te iubesc”, sau nu era și drăguț și grijuliu. Ba da, tocmai. Asta fac ei, agresorii, îți dau câte un os ca să nu-ți fie foame. Ca să te țină acolo. Și pe mine m-a ținut, ooo și cât m-a ținut. Aproape un an de zile. Un an de zile care la început era unul dintre cei mai frumoși de până acum, dar care s-au transformat într-un coșmar. Eram fără vlagă, aveam nevoie doar de o privire înduioșătoare de la el și puteam să mai îndur încă 4 zile de înjurături. Culmea era că îl apăram și față de alte persoane, să nu mai spun față de mine. Și uite așa, am fost abuzată verbal de cel mai important om pentru mine.

De ce am stat? Nu știu. Acum, dacă mă gândesc, chiar nu știu. Atunci… am stat pentru că iubirea mă orbea, dorința mea de a-l face pe el, “acela”, mă făcea să îi dau șanse peste șanse.

Nevoia ca el să mă accepte și să îmi spună că sunt frumoasă, deșteaptă și că mă iubește era mai mare decât rațiunea. Mă prosteam singură, dar nu știam mai bine. Nu știam că nu e normal ca cineva să vorbească așa cu tine, să-ți reproșeze atâtea. În capul meu, el era perfect și nu credeam că o să mai găsesc pe cineva care o să mă facă să mă îndrăgostesc. Am stat pentru că el a avut o putere extrem de mare asupra mea, pentru că m-a manipulat. 

Ce aș fi vrut să știu tot acel timp?

Aș fi vrut să știu că sunt îndeajuns, că sunt cum știam eu că sunt, frumoasă, deșteaptă, miloasă. Aș fi vrut să știu că m-am lăsat supusă de cineva și călcată în picioare. Dar cel mai important, aș fi vrut să știu că sunt puternică și să spun STOP. Stop la injurii, jigniri. Să știu că sunt cea mai bună și că EL nu mă merită. Să știu că am tot timpul înainte și o să găsesc pe cel potrivit pentru mine. Să știu că nu trebuie să îndur și să nu îi mai caut scuze.

Tot ce am povestit mai sus sunt doar o fărămitură din ce mi s-a întâmplat, din cum am fost tratată și agresată psihic. Sunt atât de multe fete și femei care trec prin asta și nu știu cum să scape. Mă bucur că eu am scăpat și că am ajuns aici, în punctul în care nu accept să fiu tratată așa, să nu fiu respectată sau denigrată. Sunt puternică, toată experiența aceasta m-a ajutat să devin invincibilă și cea mai bună variantă a mea. Se poate, totul e posibil, trebuie doar să găsești în tine această putere și să fii sinceră cu tine. Sunt cea mai bună și mă iubesc pe mine, mereu. 

Autoarea acestui text a dorit să își păstreze anonimatul. 

—

Vrei să publici un articol în platforma noastră?