De când mă știu am avut o preocupare deosebită pentru felul în care arăt. Poate am pățit asta pentru că am crescut înconjurată de femei – mama, soră-mea mai mare, surorile maică-mii și prietenele ei – care păreau să aibă înrădăcinat în ele cultul personalității, pe cel al frumuseții, și pe cel al banilor. 

Bineînțeles că a fost interesant să cresc printre atâtea femei. În copilărie în special mi-a plăcut asta, pentru că aveam mereu la îndemână o grămadă de produse de beauty și haine în care să mă maimuțăresc toată ziua și să îmi fac poze, să dansez sau să ies machiată din casă la școală. Aveam multă libertate în sensul ăsta, și, chiar dacă profesorilor mei li se părea desuet să mă prefac că sunt un mic adult, mama și soră-mea au sărit mereu în apărarea mea în fața profilor, când primeau vreun email sau telefon că am mers prea departe cu rujul sau cu rochia. Surorile maică-mii au fost și sunt și ele două tipe faine, care m-au învățat o groază de lucruri utile în viață, cum ar fi să vorbesc 4 limbi străine, să cânt și să dansez, sau să îmi cos singură hainele. În general, universul nostru hiper feminin era o bulă magică de distracție și bunăstare, și a fost nevoie să mai cresc ca să înțeleg că nu era un univers foarte feminist sau, oricum, nu neapărat cel mai sănătos din lume pentru cine am devenit. 

Problema e că toate femeile astea erau (și trei dintre ele încă sunt) în căutare de bărbați (cu care să se recăsătorească – tata a părăsit-o pe mama când era gravidă cu mine, sau cu care să fie împreună, pur și simplu). Nimic greșit până aici, nici măcar nu e greșit că mi-au impus valori de genul trebuie să găsești un bărbat cu bani, care să aibă grijă de tine, să te țină așa, în palme, ca pe o prințesă, să nu-ți iasă din cuvânt (până la urmă ce e greșit în a fi respectată?). Mama, soră-mea (care e cu 12 ani mai mare decât mine, și care l-a cunoscut pe tata și îl descrie ca pe un nemernic alcoolic și rupt în fund), și surorile ei (mai tinere decât mama și care locuiesc împreună în același apartament de 15 ani), vorbeau adesea despre bărbați, despre ce bărbați au cunoscut, despre ce planuri și-au făcut cu ei, râdeau, plângeau, estimau și evaluau, dădeau în cărți de noroc sau brodau scenarii peste scenarii…și mereu goleau câteva sticle de vin când una sau alta avea un eșec în dragoste, lucru care se întâmpla destul de des. Era comic să privesc sitcomul ăsta de desperate housewives când eram mai mică, dar, cu timpul, am început să observ că singura chestie care era, cumva, la ordinea zilei, era problema frumuseții. 

Femeile din viața mea m-au convins că dacă nu sunt mereu frumoasă, stilată, scoasă ca din cutie, și, mai ales, slabă, nu o să fiu demnă de un bărbat adevărat, cu bani, care o să mă țină în palme ca pe o prințesă de alabastru. 

În adolescență, când am început să primesc mesaje sau să fiu căutată de băieți (pentru că, deh, eram frumoasă, stilată, machiată, parfumată și slabă), mama a fost prima care a luat poziția de supervizer a vieții mele sentimentale și a decis să fie ea cea care hotărăște cum arăt, pentru cine, în ce fel, și pe cine îndepărtez din viața mea. Asta era ideea ei de educație sentimentală…sau sexuală, dacă vrei. Niciodată să nu te vezi cu un tip dacă ai o zi proastă. Să fii mereu drăguță și amabilă. Și inabordabilă. Să fii mereu machiată. Să-ți faci părul. 

Apoi a devenit ceva mai grav. 

Patricia, nu e rochia de vină! Ciocolata îngrașă! Crezi că bărbaților le plac grasele? A țipat ea într-o zi, când o rugasem pe mătuși-mea să mă ajute să modific o rochie pe care o cumpărasem și care mi-era puțin prea strâmtă. Maică-mea nu prea mânca, o vedeam mereu bând ceva, dar mai mult de un ou sau niște legume pe zi nu se găseau în farfuria ei. Își făcea părul tot timpul, avea grijă să aibă unghiile făcute la salon în fiecare săptămână…își cumpăra multe haine. Cu toate astea, mama dădea numai de bărbați care nu rămâneau alături de ea prea multă vreme. Și despre care, în general, nu mai avea nimic bun de spus odată ce se evaporau. Atunci mi-am dat seama că shit is real, și că probabil că trebuie să existe și bărbați care să nu fie atrași doar de anorexice cu părul perfect. 

Doar că gândul ăsta nu m-a ajutat neapărat să îi găsesc. Programarea pe care o aveam în cap pe linie familială a început să se reflecte în comportamentul meu, cred, fără să realizez. Pentru maică-mea era, realizez, mai important să arăt bine și să am educația asta financiară despre căsnicie și dating, decât să fac o facultate la stat sau să mă angajez într-o corporație, chestii pe care le auzeam despre colegii mei de școală. Fiind dintr-o familie înstărită, trăia, și mă creștea și pe mine, cu aceleași sisteme pe care le învățase de la mama și bunica ei, care amintesc foarte mult de anii 50. 

Cert este că, dacă la capitolul vestimentar și maniere de seducție am executat impecabil programarea genetică și din familie, greutatea mea a fost mereu un punct sensibil pentru maică-mea. Eram grasă, cu alte cuvinte, ceea ce înseamnă că trebuia să mai slăbesc vreo două măsuri ca să ajung la dimensiunile ideale ale unui fotomodel, și să mă hrănesc cu aer. Probabil că l-am moștenit pe tata în sensul ăsta, pentru că eu.nu.pot.să.mai.slăbesc.

Acum câțiva ani mi-am făcut un cont de Instagram care are în ziua de azi vreo 3000 de poze și vreo 17.000 de fani care mă urmăresc. Sunt o mică celebritate, poți spune, cu pozele mele cu machiaj perfect, cu gene perfecte, cu păr lucios și haine alese pe sprânceană. Dar, guess what, sunt tot grasă, din punctul de vedere al femeilor pe care le cunosc, care îmi sunt prietene, care îmi sunt legături de sânge..și folosesc vreo 3 aplicații de editare ca să arăt super scoasă din cutie. Merge, nu mă plâng, dar pe Instagramul meu nu se vede că sunt bulimică, și că aproape tot ce mănânc sunt like-uri și followeri.

Am început să vomit ce mâncam acum vreo 3 ani. Am petrecut mult timp pe net, eram foarte studioasă pe câteva comunități pro-ana și pro-mia, care acum au fost șterse de pe net sau sunt accesibile doar cui știe cum să le caute. Nu a fost greu să fac asta, era foarte inspirațional, și mă bucuram ca un câine care dă din coadă fericit când primește un cips, de fiecare dată când vedeam că am mai slăbit și 300 de grame. Nu i-am spus mamei că fac asta, dar sora mea știe, și mi-a mărturisit că asta făcea și ea când era mai mică. Soră-mea e probabil singura femeie din ginta noastră care a scăpat de blestemul frumuseții din povești, pentru că s-a măritat cu un tip din Mexic, a făcut un copil cu el, și s-a mutat acolo, iar după ce a făcut copilul era prea stresată ca să mai țină diete și să se facă frumoasă, așa că și-a băgat picioarele. Mamei nu-i place chestia asta, acum mă dă de exemplu pe mine ei. 

Bineînțeles că nu știe nimeni de pe Instagramul meu că vomit ce mănânc, că țin o grămadă de diete, că merg la sală de 5 ori pe săptămână (și nu de 2, așa cum declar), sau că mă simt mizerabil din cauză că mi-e foame, că mă simt grasă, sau că mama mea, care a îmbătrânit și nu mai arată chiar scoasă din cutie, e în continuare singură și niciun bărbat nu a rămas lângă ea, pentru că a ales să se vadă numai cu bărbați superficiali, care chiar dacă aveau bani, aveau și soții, iubite, copii, sau probleme financiare pe care nu i le-au spus ca să se vadă cu ea mai departe….

Cât despre mine, am avut și eu mai mulți iubiți de genul ăsta, care au început să mă plictisească pe măsură ce m-au dezamăgit. Mi-e rușine, în secret, că am un eating disorder și că mă simt super condiționată să judec bărbații pe care îi cunosc prin filtrul ăsta superficial, care mă face super anxioasă și nu mă lasă să mă bucur de..nimic. 

Nu știu dacă mă voi împăca pe mine cu mine, dacă voi împlini visul de fericire al femeilor din familia mea, care există și în mine, așa deformat, ca într-o oglindă ce mărește defectele, sau dacă voi sparge pattern-ul și voi deveni altfel. 

Tot ce mi-ar plăcea este ca, într-o zi, când mă voi simți mai bine în pielea mea, să am curajul să vorbesc despre asta și fără să mă ascund, și, atunci, poate că nu va mai conta cine am fost…ci doar cine sunt. 

—-

Patricia este un pseudonim, ales pentru a proteja identitatea autoarei acestui text.  

—

În România, adolescenți de toate vârstele sunt abuzați în societate în școală, și în familie, zi de zi.

#IAMYOU este o campanie de conștientizare și educare a populației asupra vulnerabilităților individuale și colective ale generației tinere din România. 

Din 15 noiembrie 2019, susținem adolescenții din România printr-un Call Center gratuit de consiliere psihologică și educațională. Linia verde 0800 070 YOU adică 0800 070 968 este un serviciu apelabil național.

Program Call Center YOU

Luni-Miercuri: 16.00-20.00

Joi-Vineri: 10.00-14.00

Sâmbătă-Duminică: 10.00-14.00

Orice adolescent sau tânăr care are nevoie să discute despre experiențele pe care le întâmpină, indiferent de severitatea lor, poate apela gratuit și fără să își dezvăluie identitatea linia YOU., unde intră în contact direct cu personal pregătit, la orice oră, care să îl asculte cu compasiune și să îi ofere suport imediat în situații critice. Durata unui apel nu este limitată ca timp, întrucât ne dorim ca beneficiarii acestui serviciu să se simtă ascultați, înțeleși, sprijiniți și îndrumați spre soluții care le pot, în primul rând, salva viața.

0800 070 YOU / 0800 070 968

sau hello at you dot com dot ro

Suntem aici pentru tine.